Prezent cu perspectiva viitorului

Voi sta cel mai mult departe de casa, pana acum. Au fost de multe ori plecari mai dese dar ma intorceam "la sursa". Acum trebuie sa cresc. Si o parte din mine a ales sa faca asa. Si o parte inca vrea sa copilareasca. hihi... si uite cum mi se face dor de mama. Pentru ca ea era o constanta a vietii mele. Era mereu AICI. Era un reper dupa care ma puteam orienta. Dar acum? Ce reper mai am? Si e curios pentru ca imi vine sa spun "eu". Nici macar casa. M-am intors oare suficient inspre mine incat sa pot fi ok cu mine oriunde si oricand? On va voir.

Sunt in continuare recunoscatoare pentru ca simt ca toate m-au ajutat sa cresc: casa, oamenii din jurul meu, experientele ultimilor ani, workshop-urile de dezvoltare personala, cartile, ingerasii... Mi-e putin teama cand ma gandesc ca voi fi departe de "ai mei" atata timp, printre straini. Ma cheama departarea, "ma mananca degetele" cum spune Mr. H:) Trebuie sa pleci ca sa te poti intoarce. E drumul celor 7 pene de vultur, al alchimistului...

2 stari, 2 trairi, amandoua adevarate, amandoua puternice. Ma las. Am nevoie sa am incredere. E ok.

Dreptul de a nu fi perfect

Am primit un newsletter si citez un pasaj care mi-a placut

"A fi tu insuti, asa cum esti, si a te accepta in ,,deplinatatea,, imperfectiunilor tale si in maretia limitelor tale poate fi , de fapt este, un act de curaj veritabil si o provocare autentica. Am invatat fara sa ne dam seama ori am fost obligati sa invatam ca perfectiunea , atingerea unui ideal (de cele mai multe ori utopic, ori inadecvat fiintei noastre si nevoilor ei) , plierea si replierea pe niste etaloane impuse, doborarea unor stachete inalte, din ce in ce mai inalte, sunt valori catre care trebuie sa tindem spre a fi apreciati de ceilalti si in ultima instanta, spre a fi apreciati de noi insine. Alergand frenetic sa ne conformam asteptarilor noastre si ale celor in jur, uitam de noi, de adevaratele nevoi, de cele care ne definesc si ne sustin Sinele, de cele care ne racordeaza la misiunea noastra de viata si la divinitatea creatoare. A-ti da dreptul sa gresesti, a-ti da dreptul la eroare si la incongruenta, a-ti da dreptul la ignoranta si la vulnerabilitate, a-ti da dreptul sa nu fii ,, in conformitate,, sau la inaltime, a-ti da dreptul sa cazi si sa dezamagesti, a-ti da dreptul sa renunti la angajamentele de ieri in favoarea celor de azi, a-ti da dreptul sa ceri cand crezi ca celalalt merita si se asteapta sa primeasca de la tine, a-ti da dreptul sa spui ,,nu,, pentru ca nu ai curajul sa spui ,,da,, , a-ti da dreptul sa iesi din roluri bine definite spre a te pierde intr-un indefinit hazardat – in toate astea exista o multitudine de riscuri si un potential considerabil de a te confrunta cu consecinte pe care ti-e teama ori nu esti pregatit sa ti le asumi. Dar dincolo de acest risc (pe care poti alege sa ti-l asumi sau nu) exista sansa de a deveni congruent cu tine insuti, de a te recunoaste ca ceea ce esti, exact asa cum esti, in autenticitatea (im)perfectiunii si a (de)limitarilor tale – iar acesta este singurul reper valid la care te poti raporta spre a deveni maximum din ceea ce tu astepti de la tine si din ceea ce le poti oferi celor in jur…Asumarea imperfectiunii poate fi calea cea mai scurta catre perfectiune (daca admitem ca ea totusi ar exista…:) )"

Clara T.

in & out

imi tot propun sa scriu cu regularitate pe blog. dar ca multe alte lucruri, nici pe asta nu o pot face: ma plictisesc pur si simplu prea repede de rutina, de a urma un un tipar. cel putin unul constient. dar asa cum sunt acum imi place. al naibii de tare cateodata. si imi spunea astazi un amic psiholog ca problema mea e tocmai acest lucru: ca asa "anormala" cum sunt, nu pot avea stabilitatea pe care pe de alta parte mi-o doresc. de fapt tiparul meu e sa nu urmez un tipar:) sa nu fiu constanta, ci ciclica.
in copilarie, si pana tarziu in adolescenta si tinerete (!), am visat sa fiu ca altii, doar imi doream si eu sa apartin. iar acum, cand simt ca m-am conectat la mine, ca imi apartin, imi place ca nu sunt ca altii. cu fiecare "foita" pe care o dau la o parte mai descopar ca adevarul din urma nu era complet. dar cel putin acum si aici, asa simt si asta cred: ca mi-e bine cu mine si-mi place sa fiu asa. si-mi multumesc pentru asta! si lor;)

ps: ascult de cateva zile salif keita si nu ma mai satur; album: "moffou". dar o sa-mi treaca, sunt sigura..si o sa revina..si iar o sa treaca...:))