Valori in societatea romaneasca si in lume

Cred ca  lumea in care traim este foarte bolnava. Si se tot imbolnaveste de multi, multi ani, secole.
Traim intr-o lume in care exista atat de multa judecata! In care daca nu esti "ca ei" esti o problema in sine. O lume in care nemultumirea fata de ceea ce avem este atat de mare. Pentru ca ne-am uitat nemarginirea si am inceput sa ne uitam la lumea care e creata marginita. Si atunci, normal cumva ca nu ne multumim cu ce avem, apoi vrem mai mult, si mai mult. Si in plus, am uitat sa apreciem. Sa fim recunoscatori. "Sa moara sa capra vecinului" este atat de adanc inradacinata in constiinta acestui popor.
Si judecam atat de mult vulnerabilitatea. Doamne, cum o atacam, cat de mult radem de ea!.... Si problema ea ca o facem si pentru ca suntem atat de departe de noi insine, nu doar pentru ca o invatam/modelam. Ca nu ne lasam sa fim vulnerabili fata de noi insine. Ca nu stim sa gestionam emotii ca rusinea, vinovatia, tristetea, etc. 
Si cat mai incercam sa controlam. si cat  ne place!
"Banii sunt ochii dracului", "bataia e rupta din rai" va suna cunoscut?...si sunt atat de multe.
Habar nu avem sa fim liberi, sa ne oferim libertate si sa traim libertatea si sa ii lasam pe altii sa fie liberi...
We rock, don't we? ..... Deci, incotro?  

Maturizare si parinti toxici

am salvat titlul acum vreo cateva luni dar am lasat gol continutul. sa se coaca?;)) habar nu mai am ce am vrut sa scriu. dar are inca sens. am apucat de am scris inainte celalat post (dezvoltarea personala ca lupta de guerilla). evident au legatura...

pentru mine maturizarea e inca complicata. am crescut cu parinti toxici. cu o mama depresiva si cu un tata violent. poate ca nu e o surpriza pentru cei care au mai citit postarile mele, cumva cred ca "transpira" din ele:) am invatat si inca invat sa ma iubesc pe mine, sa ma accept asa cum sunt, sa am incredere in mine, sa ma afirm, sa ma las sa merit, sa primesc lucrurile bune. invat inca sa imi pun si sa pun altora limite sanatoase, sa contractez adult-adult.
una din partile bune este ca am inceput sa imi privesc parintii toxici ca lectii valoroase de viata care nu au legatura cu mine neaparat ci cu ei. cred ca atat au putut. si ca cineva mai mare si mai intelept decat mine, va avea grija de ei. in felul asta imi iau focusul de pe ei si il pot pune, in sfarsit, pe mine! copiii crescuti in medii violente dezvolta de obicei hipervigilenta. sunt foarte atenti la mediul din jur incercand sa fie pregatiti. si atunci pot uita usor de ei, se concentreaza in afara si mai putin pe dinauntru desi ii doare, rau. asa ca atunci cand iti dai seama si iti dai voie sa te uiti la tine (pe langa faptul ca te poti speria de cate s-au intamplat pe interior) poti descoperi lucruri minunate de care nici nu banuiai. si evident, iti dai seama ca energia ta se duce, in sfarsit, catre tine si nu catre altii.

complicata treaba asta cu maturizarea caci poti modela atat de bine parintii toxici incat devii tu un parinte toxic pentru tine. se cheama ca esti om matur daca ai un copil, cel putin, si parul grizonat? nicidecum.
si apoi, ce te face cu adevarat parinte? ca ai dat viata mai departe. intr-o masura, da. cel putin din constelatii stiu asta. dar cred ca e mult mai mult de atat. ma intreaba cineva zilele trecute: pe cati ai auzit vorbind, pana acum cativa ani de parinti rai? nu oare vorbeam mai degraba de copii rai? parintii nu puteau fi toxici, doar copiii care nu ascultau de parinti, nu "erau cuminti". doar ca parintii sunt si ei un rezultat, de cel mai multe ori, ale unor traume pe care, daca nu le rezolva, le dau mai departe catre copii, in felurite feluri.
copiii sunt puri. parintii sunt cei cu "buba" la cap, cei pervertiti. da, lucrurile asa s-a intamplat. dar hai sa vedem realitatea.

Dezvoltarea personala ca lupta de guerilla

da, stiu, e cumva banalizat deja acest termen: dezvoltarea personala. nu conteaza. spuneti-i cum vreti. crestere, maturizare. cert e ca, oricum e numita, comporta cateva caracteristici (in experienta mea):

se intampla pas cu pas.  e nevoie de timp. apar si perioade in care inaintezi cu mai multa siguranta si rapiditate, in care "fisele cad mai repede". in experienta mea, dupa cum spuneam si nu mai spun pentru ca o sa ma repet prea des, depinde foarte mult de unde pleci si cat de mare a fost trauma initiala si contextul /cadrul de sprijin initial. mai sunt si alte variabile, psihologii probabil ca ar mai adauga cu siguranta. eu scriu insa despre experienta mea ca poate ajuta pe altcineva. sau poate doar pe mine, cand voi fi batrana si senila ca sa stiu ce am facut cu tineretile mele:) da, stiu de hipnoza, terapii in 5 pasi care te scapa de toate si te duc in nirvana. nu cred in ele. been there, done that (hehe, drumul scurt e ademenitor;) ). pentru mine nu au functionat.

disciplina - faci acelasi lucru, si azi, si maine, si poimaine. te duci frumusel in cabinet, la grupul de terapie, la biserica, in grupul de suport, citesti, tii jurnale, etc; ce faci tu acolo dar o faci constant, cand te doare, cand te simti bine, vorbesti, analizezi, recadrezi, spui mantre, si tot asa. te impiedici, te ridici. iti vine sa abandonezi, sigur, o faci. apoi revii. si nu o iei de la capat, ci putin mai sus pe spirala.

rabdarea. e clar, nu? pentru ca daca ia timp, rabdarea vine la pachet. asa e jocul. prietenii stiu de ce;)

curaj. oh, da!! sa te uiti fix la chestia aia mai naspa si mai urata, care putea si durea si de care ai fugit toata viata. fix la ea te uiti si o asculti, o respiri si o imbratisezi si dansezi cu ea. o intorci pe toate partile. e ca si cum te-ai juca cu un foc care te arde si totusi tu stai in el, inveti sa te joci cu flacarile, sa inveti lectiile.

renuntarea la control imi pare una din cele mai grele. pentru ca de obicei cred ca si ea vine la pachet cu acea identitate a cel care ai devenit. sau poate doar o parte din tine, persona, masca ta, a devenit. ai petrecut timp, ai investit efort si pentru multa vreme ti-a folosit. si acum sa te lasi? ihi, mda, sigur..si totusi, abia abia atunci simturile ti se ascut, atunci incepi sa vezi, sa auzi, sa simti....

dezvoltarea personala o vad ca pe o lupta de guerilla cu mine insami. problema e ca dusmanul nici macar nu e in exterior, ci in interior. si am nevoie de toate cele de mai sus ca sa il imbratisez si sa fiu intreaga, sa ma iubesc asa cum sunt, ca sa pot sa fiu libera in a ma trai cu totul cea care sunt.