A lovit ca un tsunami. Eram in punctul zero, acolo unde totul era posibil sa se opreasca. Parea imposibil de depasit. M-am lasat pe vine, continuand sa plang. Si nu stiu de unde a venit acest gest, acea amintire de a pune o palma pe coapsa, deasupra genunchiului. Ioana m-a invatat asta, sau poate m-am invatat singura, pe cand lucram cu Ioana. Si, ca prin minune, am inceput sa ma linistesc. A inceput sa mi se faca frica apoi, realizand ca am trecut iar, razant, pe langa acel punct de zero absolut.
Suntem o infinitate de posibilitati. De adancimi nebanuite. Pe care daca nu le-ai trait niciodata, nu ti le poti imagina, e imposibil. Sunt profund viscerale starile astea. Profund eliberator dar si cu o mare vina fata de ea, cea Mica care a rezistat atat. Pentru ca tot nu inteleg, pe drum, am gresit....gresesc.
