Stiu demult despre sindromul impostorului. Am citit despre el, stiu oameni brilianti care au afirmat public ca sufera de el, surprinzandu-ma foarte tare. Am citit cate ceva despre. Dar nu am simtit pana azi ca e si despre mine. Desi...toate simptomele erau ...acolo. A fost nevoie de o discutie despre autenticitate, cu un terapeut, ca sa incep sa fiu constienta ca de fapt... this is it. Am sindromul impostorului.
Gandurile despre conexiunea cu ceilalti si zidul care ma desparte de ei au revenit puternic dupa livrarea de saptamana trecuta. Cand seducatorul superficial pregatit i-a "vrajit" pe oameni, in timp ce eu, foarte bine pregatita, clara, cu argumente rationale am simtit ca nu am acelasi impact. De ce? Mergand pe firul "apei" am ajuns la disociere: asa se intampla cand traiesti trauma, cand nu poti fi tu insati/insuti, pentru ca "cineva" se supara/nu te mai iubeste iar tu, copil, nu iti permiti asta, cand e periculos sa te conectezi pentru ca ceilati vor profita de vulnerabilitatea ta. Poate chiar tu. Si constuiesti ziduri, te inlantuiesti.
Si iaca asa revin la intrebarea de baza: cine sunt? Ce ma face pe mine, eu? Food for though for the time being.
In meditatia pentru rinichi din seara asta am simtit ca Soarele vede Apa si se lasa vazut si viceversa, Apa vede Soarele si se lasa vazuta. Si s-a facut liniste. A fost pace. Si bine.
Recunostinta.