Un film cu sens

Agora. Un film, o poveste, niste personaje... Doar atat? Am vazut filmul la cinema, intr-o sala cu putini spectatori si deci lipsita (din fericire) de freamatul floricelelor si bizaitul telefoanelor mobile. Am intrat in poveste inca de la inceput, m-a prins cred din cauza personajului principal, Hypathia. O femeie, profesor de filosofie la biblioteca din Alexandria, care cauta de-a lungul intregului film, isi pune intrebari, dar mai presus de toate isi mentine verticalitatea. O pagana condamnata la moarte de crestinii care o proclama vrajitoare. Pana la sfarsitul filmului toate intrebarile despre adevar, corectitudine, locul femeii in lume, crestinism, biserica mi-au invadat sufletul si mintea. Pe ecran se derula coloana cu nume de regizori, figuranti, actori etc si pe fata mea se prelingeau lacrimi.... Si ma simteam vie, atat de vie! Si filmul nu mai era "un" film, personajele nu mai erau doar "niste" personaje.... Si ma gandeam: cand "un/una", "niste", devin "acel/acea", "the" - cele care fac diferenta, cele care conteaza, care "fac sens", dau sens, transforma, ne transforma, lasa urme, sunt lucruri serioase care fac o diferenta in viata noastra? Cand se transforma superficialul, jocul in viata serioasa, cu sens?
A avut un impact asa puternic asupra mea pentru ca povestea "s-a prins" de cautarile mele interioare, de asumarea de responsabilitati, luarea deciziilor, drumul pe care merg, locul meu Aici. Si mi-a placut sentimentul de bogatie sufleteasca, de libertate de a fi pe care mi l-a permis. In fond a functionat ca o agora in care mi-am dat frau liber sentimentelor