Am impresia ca m-am mai apucat cu ceva timp in urma sa scriu despre ele. Si nu am terminat (oi fi inceput ceva coerent macar?!). Anyway. In circulatie reguli, la job reguli...a respecta reguli, a te conforma regulilor, asta ma intereseaza sa inteleg, sa analizez...o fi bine, o fi rau, ca greu sigur e. Pentru mine cel putin e destul de dificil sa ma supun, sa ma misc in cadre delimitate si sa traiesc fara adrenalina.
(Si acum seamana cu ce a fostJ m-am apucat sa scriu si am intrerupt si mai ca nu imi mai vin ideile acum...incerc)
Nu-mi plac regulile. Dar deja nu le respect spunand asta. Si atunci cum putem convietui? Pai nu prea. Ele exista...(Accepta lumea! - vine un gand din spate). In fond ele au rost: ar fi haos fara. Dar si haosul are un rost (devin incoerenta...). Doar accepta-le asa cum sunt. Cunoastem in oglinda. Cum as putea cuprinde cu mintea intelesul lumii? Rostul ei?
Cu cat accepti regulile (chiar si cele ale gravitatiei; dar nu cele care se opun vietii) cu atat viata devine mai usoara, desi in majoritatea timpului ne incapatanam sa ne facem propriile reguli si sa ne batem cu celelalte, cu ceilalti implicit.
Dar va rog: nu mi le bagati pe gat cu duritate! Cu cat veti fi mai duri cu atat reactia mea de impotrivire va fi mai vehementa. Imi place ideea ca Dumnezeu e iubire si de ne trimite lectii si reguli implicit (legile Universului) si ca in spatele lor va fi mereu Iubire: de gresim, ori de cate ori gresim, cu cat e mai dura lectia pt ca nu o invatam din prima, Dumnezeu oricum ne iubeste, ne accepta exact asa cum suntem, nu ne critica si oricand ne primeste la El pt ca oricum este cu noi mereu. Gandul ma linisteste. Poate de aceea nu ma simt confortabil cu duritatea: pt ca undeva departe, in urma, cineva mi-a dat impresia sau chiar m-a abandonat, nu m-a acceptat asa cum sunt/eram, cineva m-a respins. Si aveam atata nevoie sa fiu acceptata, iubita, inteleasa. “cand un copil greseste el are nevoie sa fie alinat si linistit. Poti face greseli si sa fii o soferita buna in acelasi timp” mi-a scris Ioana, draga mea Ioana. De ce nu acceptam greselile celorlalti, ale noastre?? Cum altfel putem invata? Daca am fi perfecti, fara de greseala, nu am avea nimic de invatat.
Si asa am ajuns sa inteleg ca a accepta regulile inseamna ca inainte sa accepti sa gresesti, sa simti si sa stii ca esti perfect asa cum esti, ca cineva te iubeste in permanenta! Asa da, e mult mai usor!
Nu e tot ce se poate scrie despre reguli si ce as putea scrie eu dar pentru moment e suficient unde am ajuns.
Multumesc!
joi, 29 iulie 2010
miercuri, 28 iulie 2010
Diferenta de perspectiva
Astazi mi-am adus aminte de o poveste:
3 oameni lucrau la o constructie. Toti faceau acelasi lucru: amestecau mortar si lipeau caramizi. Dar fiecare avea alta stare de spirit: primul era foarte trist si garbovit, al doilea ceva mai semet dar placid, iar al treilea zambitor si pozitiv.
- Ce faci aici, il intreba cineva pe primul dintre ei?
- Iaca, si eu... amestec niste mortar, mai pun cate o caramida... mai nimic..
Merse mai departe catre al doilea si il intreba acelasi lucru:
- Ridic niste pereti, ii raspunse acesta.
Apoi il intreba si pe al treilea si raspunsul primit a fost:
- Zidesc o biserica!
Morala:
Diferenta de perspectiva ne schimba starea de spirit!
3 oameni lucrau la o constructie. Toti faceau acelasi lucru: amestecau mortar si lipeau caramizi. Dar fiecare avea alta stare de spirit: primul era foarte trist si garbovit, al doilea ceva mai semet dar placid, iar al treilea zambitor si pozitiv.
- Ce faci aici, il intreba cineva pe primul dintre ei?
- Iaca, si eu... amestec niste mortar, mai pun cate o caramida... mai nimic..
Merse mai departe catre al doilea si il intreba acelasi lucru:
- Ridic niste pereti, ii raspunse acesta.
Apoi il intreba si pe al treilea si raspunsul primit a fost:
- Zidesc o biserica!
Morala:
Diferenta de perspectiva ne schimba starea de spirit!
Insinuare eliberata
Nu-ti dai seama. Ce inseamna o zi in fond? O zi in care ceea ce ti-ai dorit atat de mult nu ai primit. O zi in care ai facut ceea ce trebuie, ce se astepta de la tine (sau credeai tu ca se asteapta sau chiar ti s-a spus explicit lucrul asta), o zi in care nu ai primit ce aveai nevoie. Nu-i nimic, mergi mai departe.
Urmeaza o alta zi, apoi alta, trece saptamana, se implinesc 2 luni, mai ca se fac 6, inca un Craciun si Revelion de care te bucuri ca de altfel si de altele... Si nu bagi de seama ca se insinueaza usor pe langa tine, in tine, in fibrele corpului tau o usoara incordare, abia perceptibila la inceput pe care inconstient o tii in frau, o controlezi. Pentru ca tu poti! O, da! Si inca cum! Controlul este o parte atat de importanta a vietii tale; cum altfel ai fi putut supravietui daca nu controland, cu o vigilenta dusa la extrem de a nu te lasa sa ... simti durerea. Pentru ca si despre ea e vorba. Esti inspaimantata de durere!
Si corpul, incercand sa te ajute, incepe sa iti dea semne: de oboseala, de surmenaj, mai apare un accident, o boala... Cat de subversiv s-a infiltrat aceasta incordare in tine! Incredibil! Dureaza luni si ani de zile si nu o vezi; stii ca este ceva in tine, cu tine si nu o constientizezi, nu o poti identifica cu adevarat!
Si abia in ziua in care intinsa in pat, cu febra si agonizand intr-o oarecare masura (ce festa maiastra joaca mintii sufletul si corpul! Haha!) o vezi, devii constient de ea: aceasta incordare, aceasta durere careia nu ai vrut sau nu ai putut sa ii dai drumul atata timp: pe care o plangi, o versi, o urli tinand ochii deschisi si respirand pe gura. O zi binecuvantata in care te uiti putin mai adanc in tine, te lasi sa luneci in tine, sa ajungi mai aproape de cine esti tu cu adevarat.
Multumesc!
PS 1: ai avut nevoie de lectia asta
PS 2: te lasi sa simti pt ca ai facut multi alti pasi si azi constientizezi ca ai primit ceea ce ai asteptat atata timp, ca Universul rade spre tine. Si de fapt el rade mereu.
PS 3: sunt tot mai multe voci care spun ca nu mai avem nevoie de lectia durerii pt ca am intrat intr-o noua era: este suficient sa iubim. Si gandul ce-mi vine este ca Sufletul meu se va ocupa de asta. Si ca e bine sa am o discutie cu mintea mea in sensul asta.
Urmeaza o alta zi, apoi alta, trece saptamana, se implinesc 2 luni, mai ca se fac 6, inca un Craciun si Revelion de care te bucuri ca de altfel si de altele... Si nu bagi de seama ca se insinueaza usor pe langa tine, in tine, in fibrele corpului tau o usoara incordare, abia perceptibila la inceput pe care inconstient o tii in frau, o controlezi. Pentru ca tu poti! O, da! Si inca cum! Controlul este o parte atat de importanta a vietii tale; cum altfel ai fi putut supravietui daca nu controland, cu o vigilenta dusa la extrem de a nu te lasa sa ... simti durerea. Pentru ca si despre ea e vorba. Esti inspaimantata de durere!
Si corpul, incercand sa te ajute, incepe sa iti dea semne: de oboseala, de surmenaj, mai apare un accident, o boala... Cat de subversiv s-a infiltrat aceasta incordare in tine! Incredibil! Dureaza luni si ani de zile si nu o vezi; stii ca este ceva in tine, cu tine si nu o constientizezi, nu o poti identifica cu adevarat!
Si abia in ziua in care intinsa in pat, cu febra si agonizand intr-o oarecare masura (ce festa maiastra joaca mintii sufletul si corpul! Haha!) o vezi, devii constient de ea: aceasta incordare, aceasta durere careia nu ai vrut sau nu ai putut sa ii dai drumul atata timp: pe care o plangi, o versi, o urli tinand ochii deschisi si respirand pe gura. O zi binecuvantata in care te uiti putin mai adanc in tine, te lasi sa luneci in tine, sa ajungi mai aproape de cine esti tu cu adevarat.
Multumesc!
PS 1: ai avut nevoie de lectia asta
PS 2: te lasi sa simti pt ca ai facut multi alti pasi si azi constientizezi ca ai primit ceea ce ai asteptat atata timp, ca Universul rade spre tine. Si de fapt el rade mereu.
PS 3: sunt tot mai multe voci care spun ca nu mai avem nevoie de lectia durerii pt ca am intrat intr-o noua era: este suficient sa iubim. Si gandul ce-mi vine este ca Sufletul meu se va ocupa de asta. Si ca e bine sa am o discutie cu mintea mea in sensul asta.
marți, 27 iulie 2010
Readucere aminte
Cand refuzi sa inveti o lectie intr-un anumit mod, aceasta iti va fi prezentata in alt mod. Mereu exista o modalitate usoara, dar daca refuzi s-o accepti, aceasta ti se va repropune intr-o forma mai dificila si complicata. Asadar de ce nu inveti lectiile intr-un fel mai usor? De ce nu esti asemanator unui copil, avid si receptiv fata de ce se intampla in lume si nu te desfasori de tot in cel mai natural mod posibil? Acesta e planul Meu pentru tine: de ce asadar sa-ti faci viata mai dificila cand nu e necesar? Facand asa, doar iti intarzii inaintarea. Cand vei invata sa Ma pui pe primul loc, vei descoperi ca totul se aranjeaza. Cand vei reusi sa-ti ridici constiinta si s-o mentii la un inalt nivel spiritual, indreptata catre ceva care conteaza cu adevarat, atunci se vor produce schimbari vaste, iar viata se va desfasura pentru tine fara niciun efort. Viata este foarte simpla. De ce s-o complici?
sursa: www.anatecor.ro
sursa: www.anatecor.ro
O poveste cu o Oglinda
Un rege avea un fiu destept si curajos.. Ca sa-l pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise la un batran intelept.
- Lumineaza-ma: ce trebuie sa stiu in viata?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre ele.
O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti.
Nu pot sa-ti spun mai mult. Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul.
Acum du-te! Urmeaza drumul acesta drept din fata ta.
Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.
Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi:
SCHIMBA LUMEA!
Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea sa il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa.
El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinarea inimii...
Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistara.
Anii trecura.
Intr-o zi, il intalni din nou pe batranul intelept care-l intreba:
- Ce-ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete. Si disparu.
Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti pe care statea scris:
SCHIMBA-I PE CEILALTI!
Asta era si intentia mea, gandi el...
Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari.
El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le patrunda in caracter si sa le extirpe defectele.
Aceasta fu a doua lupta a sa.
Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?
- Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine, prind radacina toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse batranul.
Prin ceea ce ceilalti trezesc in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie s-o urmezi.
Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria:
SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI!
Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi.
El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea in el, tot ce nu corespundea idealului sau.
Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si rezistenta, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.
- Asa este, spuse batranul.
- Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotiva mea! Oare nu se termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.
- Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.
Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris:
ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI!
Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar in celalalt sens.
In lupta devenim orbi, isi spuse el. Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca.
Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca.
Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba: - Ce-ai invatat in plus pe acest drum?
- Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa-l uiti in viata, acum poti merge mai departe.
Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria
ACCEPTA-I PE CEILALTI!
Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase.
Batranul intelept aparu din nou si-l intreba:
- Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?
- Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi, nu mai am nimic de reprosat celorlati si nici nu ma mai tem de ei. Am invatat sa-i accept si sa-i iubesc asa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie sa-l tii minte. Continua drumul. Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei:
ACCEPTA LUMEA!
Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina si frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor.
Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa?
Atunci se ivi batranul, care-l intreba:
- Ce-ai invatat pe drumul acesta?
- Acum am invatat ca lumea este OGLINDA sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad in ea. Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista. Atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o conditie.
- Acesta este cel de-al treia lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti. Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea!
Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna.
- Lumineaza-ma: ce trebuie sa stiu in viata?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre ele.
O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti.
Nu pot sa-ti spun mai mult. Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul.
Acum du-te! Urmeaza drumul acesta drept din fata ta.
Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.
Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi:
SCHIMBA LUMEA!
Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea sa il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa.
El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinarea inimii...
Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistara.
Anii trecura.
Intr-o zi, il intalni din nou pe batranul intelept care-l intreba:
- Ce-ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete. Si disparu.
Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti pe care statea scris:
SCHIMBA-I PE CEILALTI!
Asta era si intentia mea, gandi el...
Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari.
El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le patrunda in caracter si sa le extirpe defectele.
Aceasta fu a doua lupta a sa.
Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?
- Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine, prind radacina toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse batranul.
Prin ceea ce ceilalti trezesc in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie s-o urmezi.
Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria:
SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI!
Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi.
El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea in el, tot ce nu corespundea idealului sau.
Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si rezistenta, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.
- Asa este, spuse batranul.
- Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotiva mea! Oare nu se termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.
- Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.
Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris:
ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI!
Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar in celalalt sens.
In lupta devenim orbi, isi spuse el. Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca.
Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca.
Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba: - Ce-ai invatat in plus pe acest drum?
- Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa-l uiti in viata, acum poti merge mai departe.
Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria
ACCEPTA-I PE CEILALTI!
Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase.
Batranul intelept aparu din nou si-l intreba:
- Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?
- Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi, nu mai am nimic de reprosat celorlati si nici nu ma mai tem de ei. Am invatat sa-i accept si sa-i iubesc asa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie sa-l tii minte. Continua drumul. Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei:
ACCEPTA LUMEA!
Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina si frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor.
Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa?
Atunci se ivi batranul, care-l intreba:
- Ce-ai invatat pe drumul acesta?
- Acum am invatat ca lumea este OGLINDA sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad in ea. Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista. Atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o conditie.
- Acesta este cel de-al treia lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti. Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea!
Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna.
luni, 12 iulie 2010
"Despre natura granitelor" de Tom Kenyon
Cu ceva timp in urma, la unul dintre workshop-urile mele, o tanara femeie s-a apropiat de mine, usor tulburata.
Ea luase masa de pranz impreuna cu alti participanti la seminar, timp in care s-a discutat despre incredere. Ea a recunoscut in fata acelui grup ca avea probleme in privinta increderii in alti oameni. Imediat, noii sai prieteni au inceput sa-i ofere solutii care sa-i vina in ajutor.
Unul dintre ei a i-a sugerat sa faca afirmatii pozitive, cum ar fi: „Eu am incredere absoluta in univers”. Altul i-a oferit un exercitiu de vizualizare, in care ea trebuia sa-si imagineze ca este o floare de lumina, complet deschisa catre lume. Al treilea coleg de seminar i-a oferit o sesiune privata de vindecare, la jumatate de pret. Toti cei de la masa pareau sa creada ca, daca femeia ar fi avut suficienta incredere, universul i s-ar fi oglindit inapoi in acest mod.
Cu alte cuvinte, ea ar fi trebuit sa aiba incredere in toti oamenii, iar atunci, acestia i-ar fi raspuns cu aceeasi incredere deplina. Aceasta persoana, incepatoare in dezvoltarea personala, a parasit grupul cam demoralizata. M-a gasit pe un hol, in pauza dintre sesiuni, si m-a intrebat daca o pot lamuri in vreun fel.
“Ce crezi?” - m-a intrebat. “Pot avea incredere in univers?”
“Pentru ce anume sa ai incredere in univers?” - am intrebat-o. A clipit, continuandu- si firul gandirii. “Ei spun ca trebuie sa am mai multa incredere”.
“Sa ai incredere in cine?” - am intrebat-o.
“In toti.”
“Prostii” - i-am spus.
Ea a clipit din nou, zambind vag.
“Spune-mi, in cine din viata ta nu ai acum incredere?” – am intrebat-o.
“In iubitul meu,” - a raspuns, fara nicio clipa de ezitare.
“Dar ce-a facut el”? – am intrebat-o.
“Ei bine, el spune ca ma iubeste, dar m-a inselat de doua ori. Ma intreb daca mai pot avea incredere in el”.
„Dar cum s-a simtit el, atunci cand ai descoperit ca te insala”? - am intrebat-o.
„Indurerat”.
“Eu cred ca instinctul tau primar iti spune sa ar trebui sa stabilesti o granita, pentru a te proteja”.
“Dar este spiritual sa fac acest lucru?” – a intrebat ea, uluita.
Ca psihoterapeut, am observat, de ceva vreme, ca sunt multe aspecte disfunctionale din punct de vedere psihologic in teoriile New Age. Aveam un prieten inginer, care se referea la aceste „truisme” New Age ca la NPNW sau Noile prostii New Age. Ele sunt asemenea micilor antreuri pe care le mancati la petreceri, care va satura putin si va dau iluzia ca v-au hranit, dar nu au calorii. Cred ca una dintre aceste prostii care este acum la moda, este ideea ca oamenii ar trebui sa lase garda jos si sa fie completamente deschisi. Ca psihoterapeut, cred ca aceasta idee este potential periculoasa, si iata de ce. La nivel transpersonal, putem fi spirit, nelimitati in timp si apatiu, dar, la un alt nivel, noi suntem mamifere, precum cainii, pisicile, balenele, delfinii si maimutele, pentru a enumera doar cateva. Noi avem un sistem biologic. Iar sanatatea noastra psihica depinde de echilibrul dintre aspectele transpersonale (din afara timpului) ale sinelui nostru si aspectele noastre personale (legate de timp). La nivel biologic, intelepciunea corpului nostru intelege destul de clar necesitatea unor granite. Fiecare celula are o membrana care o separa de lume. Orice celula care lasa garda jos va pieri. Peretii celulari creeaza o granita/bariera, care permite continuarea proceselor din interiorul celulei. De asemenea, ei blocheaza intrarea invadatorilor toxici, cum ar fi: virusii, bacteriile si alti demoni biochimici.
Care este mesajul? Fara granite, nu exista viata.
Cu toate acestea, peretii celulari au mici deschideri catre lume. Aceste portaluri sunt pazite, dar, daca celula simte ca un vizitator este benefic, ele vor deschide caile de acces moleculare. Daca vizitatorul este toxic, caile de acces vor ramane inchise. Printre vizitatorii benefici se numara oxigenul si hrana nutritiva. Fara acesti „mesageri ai vietii”, in cele din urma, celulele vor muri.
Siguranta fortelor din interiorul corpului nostru de animal, responsabil de continuitatea vietii, depinde de echilibrul dintre granite si cai de acces.
Cu alte cuvinte, la nivel celular, sistemul nostru biologic dispune de intelepciunea innascuta de a face distinctia intre ceva toxic si ceva care intareste viata. Sistemele biologice creeaza granite intre ele insele si ceea ce este toxic, deschizandu- se doar pentru ceea ce ajuta la intretinerea vietii.
In taramul psihologic, este valabil acelasi principiu. Sunt situatii si oameni care sprijina viata, dar sunt si situatii sau oameni toxici. Misiunea psihologica pentru sanatatea mentala si spirituala este sa distinga intre ceea ce este toxic si ceea ce este benefic. Din pacate, in timp ce corpurile noastre creeaza in mod natural granite benefice, inca mai avem de invatat cum sa cream granite atat mentale, cat si emotionale intre noi si lume. Multi dintre noi, care am crescut in familii disfunctionale, nu am fost invatati niciodata cum sa ne dezvoltam capacitatea de a crea granite pline de compasiune.
Si ce inseamna acest lucru? Ei bine, pentru a explica acest lucru, cred ca este nevoie sa vorbim despre „judecata” si „discernamant”. Ele nu reprezinta unul si acelasi lucru. Si acest lucru ne conduce direct la intrebarea femeii despre care v-am vorbit: „Este spiritual sa stabilesti niste granite”?
Simplu vorbind, discernamantul stabileste adevarul aparent al unei situatii, in timp ce judecata stabileste un verdict de „bun” sau „rau” asupra unei situatii. De exemplu, revenind la tanara femeie si dilema ei privind faptul ca fusese inselata de doua ori de catre iubitul ei, actiunile lui au ranit-o sau, sa fim corecti din punct de vedere psihologic, ea si-a permis sa fie ranita de actiunile lui.
Faptul ca el a inselat-o de doua ori si ca ar putea sa o insele din nou - este discernamant. Aici nu exista judecata; este logic, o logica simpla. Este vorba despre discernamant, adica despre actiunea de a distinge adevarul aparent de prostie. Nu exista judecata aici, doar observare. Ea a observat comportamentul lui si nu este nevoie sa fii un savant, pentru a trage concluzia ca este posibil ca el sa o insele din nou (si, probabil, chiar o va face). Daca ea isi doreste sa nu mai fie ranita, ar face bine sa isi creeze o bariera emotionala si sa se detaseze de avansurile lui. Acesta este discernamantul in actiune.
Si el este diferit de judecata. De exemplu, daca ea ar fi decis ca el era „un netot, un individ lipsit de substanta”, atunci ar fi emis o judecata de valoare asupra lui. Discernamantul, prin natura lui, este neutru; el nu este incarcat emotional. Este pur si simplu o recunoastere mentala a realitatii,in care nu exista blamare sau judecata, ci numai observare.
Stabilirea unei bariere de compasiune presupune, in primul rand, abordarea situatiei respective cu discernamant. Situatia trebuie privita cu claritate, fara a dramatiza si fara a incerca sa ii atribuie caracteristici pe care aceasta nu le are. Daca o persoana sau o situatie nu sunt benefice pentru voi, indepartati- va de ele. Punct. Capitol incheiat.
In procesul de detasare de situatia/persoana respectiva, rezistati tentatiei de a le judeca dupa criteriul „bun” sau „rau”. Chiar daca nu intelegeti motivele lui/ei si chiar daca s-ar putea sa va simtiti raniti de acea situatie, oferiti-va voua insiva si „contravenientului” suficient spatiu, pentru a face ceea ce trebuie facut – cu o limita clara, atata vreme cat acest lucru nu va afecteaza.
Imi place la nebunie ceea ce i-a spus o bunica sudista unui prieten de-al meu: „Drepturile tale inceteaza acolo unde incepe nasul meu”. Cat de minunata, directa si pragmatica este aceasta afirmatie!
O responsabilitate de natura psihologica cu care ne confruntam cu totii este capacitatea de a discerne ceea ce este bun, de ceea ce este daunator pentru noi. Maturitatea psihologica presupune ca noi sa actionam in plan personal, pentru a ne separa pe noi insine de ceea ce ne face rau. Modul in care reusim sa facem acest lucru tine, mai mult decat orice, de stilul fiecaruia.
Asa cum spunea Paul Simon, intr-unul dintre cantecele sale, Cincisprezece moduri de a-ti parasi iubita, sunt multe posibilitati de a ne detasa de situatiile si oamenii toxici.
Pentru aceia dintre noi care se straduiesc sa isi constientizeze mai mult actiunile si, poate, sa fie mai spirituali, aceasta responsabilitate presupune si compasiune. Dar, compasiunea nu inseamna ca trebuie sa devenim un “pres de sters picioarele”. Mai degraba, a avea compasiune inseamna crearea unui spatiu launtric mental si emotional care sa le permita altora sa fie ei insisi, chiar daca tu nu ii intelegi sau nu esti de acord cu ei. Iar compasiunea nu inseamna ca trebuie sa le permitem altora sa intre nepoftiti in spatiul nostru emotional. Aceasta este supunere, care este cu totul altceva. Pe masura ce puterea noastra psihologica si spirituala creste, vom descoperi ca nu ne mai simtim bine in prezenta unor anumite persoane, sau nu mai rezonam cu anumite situatii.
Ceea ce parea ca ne facea bine sau, cel putin era neutru, este perceput acum drept toxic. Acest lucru se intampla, uneori, chiar cu membrii familiei, sotii/sotiile sau prietenii. Am observat ca, pentru multi dintre noi, acest fenomen pare sa se amplifice. Probabil fiindca totul se accelereaza, si tot mai multe lucruri din viata noastra se petrec intr-un timp mai scurt. Poate ca, pur si simplu, este vorba despre pretul evolutiei sinelui nostru. Odata ce trecem peste o linie de demarcatie din noi, de la lipsa constiintei, la constiinta de sine (poate ar fi mai exact sa spun la semi-constiinta de sine), ne putem trezi cu niste bariere care ne despart de relatiile din trecut. Aceasta stare poate fi, cel putin spus, foarte provocatoare. Pentru aceia dintre noi care sunt prinsi in aceasta dilema, le recomand Calea Norului Alb, care presupune sa vedem toate lucrurile si situatiile ca fiind lipsite de substanta. Ceea ce pare a fi foarte real, pe moment, devine doar o amintire. Soliditatea aparenta a lucrurilor si importanta unei anumite situatii nu sunt decat un miraj, o iluzie. Budhistii numesc aceasta iluzie samsara. Iar noi suntem captivi fiindca suntem intrupati. Din acest punct de vedere, arta de a trai inseamna sa actionam, fara a ne lasa prinsi in capcana iluziei.
Uneori, atunci cand clientii mei raman blocati in conflicte interpersonale, le sugerez sa isi imagineze ca merg in viitor, poate peste o suta de ani, si sa se uite in urma, la situatia respectiva. In aproape toate cazurile, incarcatura emotionala dispare. Ostilitatea deschide calea catre recunoasterea caracterului efemer al lucrurilor. Si atunci, mintea inteleapta se intreaba: „De ce sa ma las prins in vartejul iluziei, daca totul este atat de insignifiant din perspectiva unei viziuni mai ample”? In taramurile samsarei, nimic nu este permanent. Totul este trecator, asemenea norilor. Constientizand acest adevar, vom realiza ca suntem cu totii in aceeasi barca, ca sa zicem asa, in barca samsarei, a iluziei.
Poate parea ca cineva sau ceva a preluat puterea momentului, dar, acest lucru este adevarat doar dintr-o singura perspectiva. Noi suferim cu totii, atat dominatorii, cat si cei care sunt dominati, fiindca suntem cu totii prizonieri ai timpului si spatiului. Dar, noi suntem, de asemenea, liberi si deschisi, fiindca o parte din noi este atat constiinta pura nelimitata, cat si lumina plina de stralucire.
Aceasta constiinta pura si lumina stralucitoare pot fi sau nu experimentate in mod direct de catre noi, dar oricum, ele se afla, fara tagada, acolo, precum cerul senin ascuns dupa nori. Norii obscuritatii noastre, acele ganduri, sentimente si tipare de comportament care ne tin captivi in minciunile iluzorii ale limitarilor vin si si pleaca, asemenea norilor pe cer. Dar, seninul cerului se afla intotdeauna acolo.
Indatorirea spirituala a acelora dintre noi care doresc sa traiasca cu mai multa compasiune, indiferent de descendenta sau traditiile pe care le urmeaza, este sa penetreze acest nivel al sinelui, locul mintii pure si al luminii nestavilite. Fiindca darul pe care il primim in schimb este intelegerea directa a relativitatii tuturor lucrurilor. Ne putem permite sa fim binevoitori cu noi si cu ceilalti, fiindca recunoastem ca lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Crearea unei granite pline de compasiune este rezultatul naturii noastre luminoase si nelimitate.
Chiar daca se poate sa fi fost raniti de o anumita situatie sau persoana, din perspectiva transpersonala, toate acestea sunt asemenea norilor: intr-un anumit moment – foarte reali – in momentul urmator – risipiti. Aceasta vastitate ne permite sa-i lasam pe ceilalti sa fie asa cum sunt, fara nevoia de a-i judeca, blama sau de a cauta razbunare.
In cazul tinerei femei despre care v-am vorbit mai sus, crearea unei granite pline de compasiune intre ea si iubitul ei ar trebui sa insemne trei lucruri pe care ea i le-ar putea spune: primul, ca, datorita comportamentului lui anterior, ea a ajuns la concluzia ca nu poate avea incredere in el; al doilea: ca il paraseste; si al treilea: ca nu ii poarta pica. Ea va merge inainte cu viata ei, iar el cu viata lui.
Asta nu inseamna ca dorinta de a judeca, de a blama sau a ne razbuna nu mai apare in mintile noastre, mai ales atunci cand ne simtim raniti de catre altii. Insa, disciplina spirituala de a nu ingadui asemenea ganduri, sentimente si fantezii reprezinta o puternica niyama (care, in sanscrita, inseamna stapanire sau control). Izbanda reusitei de a ramane senin fata de sine si de altii intareste atat sufletul, cat si vointa personala. Pe langa diminuarea stresului interpersonal, delimitarea plina de compasiune ne permite sa patrundem in esenta propriului taram psihologic.
Adica, pentru unii dintre noi, poate fi o provocare faptul de a lasa in pace pe cineva care ne-a facut rau in vreun fel. Dar, de fapt, cei lasati in pace suntem noi insine, cata vreme dorinta de razbunare si de a-i pedepsii pe altii reprezinta o otrava emotionala si spirituala.
Iata de ce, i-as raspunde „DA” tinerei femei la care m-am referit la inceputul articolului. Stabilirea unei granite intre noi insine si altii poate fi un act spiritual. Modul in care facem acest lucru ii da sau nu valoare spirituala. Daca „viata spirituala” este o incercare de a trai constientizand sacralitatea vietii, atunci, crearea unei granite pline de compasiune este, de fapt, un act spiritual. Stabilirea unei linii adecvate de demarcatie este o necesitate pentru intreaga viata biologica. Este, de asemenea, o cerinta pentru sanatatea mentala si emotionala si, m-as aventura sa spun, chiar si pentru „viata spirituala”.
Forta de a spune „NU”, noua insine sau altora, poate fi, uneori, cel mai curajos si puternic act pe care vi-l puteti imagina. Iar uneori, a spune cuiva „NU” este o dovada mai mare de iubire, decat a-i spune „DA”.
Si mai exista o piesa componenta in ceea ce priveste crearea unei demarcatii: detasarea. Descoperirea propriului adevar si urmarea acestuia, indiferent de reactiile celorlalti, reprezinta valoarea de referinta a suveranitatii personale. O asemenea performanta presupune abilitatea de a crea si mentine granite bine stabilite. Acest lucru imi aminteste de o poveste.
Intr-o zi, Yoghinul nemuritor Babaji medita intr-o padure, impreuna cu discipolii sai, pe inaltimile Himalayei. Un om a dat peste ei din intamplare, si, recunoscandu- l pe maretul Yoghin, a inceput sa il implore sa il lase sa devina discipolul sau.
Babaji l-a refuzat, spunandu-i sa plece. In loc sa il asculte, omul se tinea dupa grup, oriunde mergea acesta. In cele din urma, Babaji a aruncat cu pietre in el, spunandu-i, din nou, sa plece.
Innebunit, omul i-a spus lui Babaji ca, daca el, marele Yoghin, nu il accepta ca discipol, el se va arunca in prapastia din apropiere. Calm, Babaji i-a spus ca nu il intereseaza ce va face acel om. Auzindu-l, omul s-a aruncat de pe stanci si a murit.
Babaji a coborat povarnisul muntelui si l-a adus pe acel om din nou la viata. Datorita faptului ca fusese anulata o imensa karma negativa, omul a putut fi acceptat ca discipol.
Este notoriu faptul ca orice Guru este foarte susceptibil. Ei urmeaza impulsuri greu de imaginat. De fapt, aceasta este o poveste despre granitele spirituale. Cred ca, in calatoria noastra pe drumul desavarsirii, niciunul dintre noi nu va trebui sa sara in vreo prapastie; dar, cu totii vom trebui sa stabilim anumite granite, din timp in timp.
Fie ca noi toti sa avem tot mai multa compasiune, atunci cand ne stabilim granitele. Si fie ca noi sa ne gasim puterea de a spune DA, atunci cand afirmam ceva cu adevarat, si sa spunem NU, cand fiinta noastra se opune.
Ea luase masa de pranz impreuna cu alti participanti la seminar, timp in care s-a discutat despre incredere. Ea a recunoscut in fata acelui grup ca avea probleme in privinta increderii in alti oameni. Imediat, noii sai prieteni au inceput sa-i ofere solutii care sa-i vina in ajutor.
Unul dintre ei a i-a sugerat sa faca afirmatii pozitive, cum ar fi: „Eu am incredere absoluta in univers”. Altul i-a oferit un exercitiu de vizualizare, in care ea trebuia sa-si imagineze ca este o floare de lumina, complet deschisa catre lume. Al treilea coleg de seminar i-a oferit o sesiune privata de vindecare, la jumatate de pret. Toti cei de la masa pareau sa creada ca, daca femeia ar fi avut suficienta incredere, universul i s-ar fi oglindit inapoi in acest mod.
Cu alte cuvinte, ea ar fi trebuit sa aiba incredere in toti oamenii, iar atunci, acestia i-ar fi raspuns cu aceeasi incredere deplina. Aceasta persoana, incepatoare in dezvoltarea personala, a parasit grupul cam demoralizata. M-a gasit pe un hol, in pauza dintre sesiuni, si m-a intrebat daca o pot lamuri in vreun fel.
“Ce crezi?” - m-a intrebat. “Pot avea incredere in univers?”
“Pentru ce anume sa ai incredere in univers?” - am intrebat-o. A clipit, continuandu- si firul gandirii. “Ei spun ca trebuie sa am mai multa incredere”.
“Sa ai incredere in cine?” - am intrebat-o.
“In toti.”
“Prostii” - i-am spus.
Ea a clipit din nou, zambind vag.
“Spune-mi, in cine din viata ta nu ai acum incredere?” – am intrebat-o.
“In iubitul meu,” - a raspuns, fara nicio clipa de ezitare.
“Dar ce-a facut el”? – am intrebat-o.
“Ei bine, el spune ca ma iubeste, dar m-a inselat de doua ori. Ma intreb daca mai pot avea incredere in el”.
„Dar cum s-a simtit el, atunci cand ai descoperit ca te insala”? - am intrebat-o.
„Indurerat”.
“Eu cred ca instinctul tau primar iti spune sa ar trebui sa stabilesti o granita, pentru a te proteja”.
“Dar este spiritual sa fac acest lucru?” – a intrebat ea, uluita.
Ca psihoterapeut, am observat, de ceva vreme, ca sunt multe aspecte disfunctionale din punct de vedere psihologic in teoriile New Age. Aveam un prieten inginer, care se referea la aceste „truisme” New Age ca la NPNW sau Noile prostii New Age. Ele sunt asemenea micilor antreuri pe care le mancati la petreceri, care va satura putin si va dau iluzia ca v-au hranit, dar nu au calorii. Cred ca una dintre aceste prostii care este acum la moda, este ideea ca oamenii ar trebui sa lase garda jos si sa fie completamente deschisi. Ca psihoterapeut, cred ca aceasta idee este potential periculoasa, si iata de ce. La nivel transpersonal, putem fi spirit, nelimitati in timp si apatiu, dar, la un alt nivel, noi suntem mamifere, precum cainii, pisicile, balenele, delfinii si maimutele, pentru a enumera doar cateva. Noi avem un sistem biologic. Iar sanatatea noastra psihica depinde de echilibrul dintre aspectele transpersonale (din afara timpului) ale sinelui nostru si aspectele noastre personale (legate de timp). La nivel biologic, intelepciunea corpului nostru intelege destul de clar necesitatea unor granite. Fiecare celula are o membrana care o separa de lume. Orice celula care lasa garda jos va pieri. Peretii celulari creeaza o granita/bariera, care permite continuarea proceselor din interiorul celulei. De asemenea, ei blocheaza intrarea invadatorilor toxici, cum ar fi: virusii, bacteriile si alti demoni biochimici.
Care este mesajul? Fara granite, nu exista viata.
Cu toate acestea, peretii celulari au mici deschideri catre lume. Aceste portaluri sunt pazite, dar, daca celula simte ca un vizitator este benefic, ele vor deschide caile de acces moleculare. Daca vizitatorul este toxic, caile de acces vor ramane inchise. Printre vizitatorii benefici se numara oxigenul si hrana nutritiva. Fara acesti „mesageri ai vietii”, in cele din urma, celulele vor muri.
Siguranta fortelor din interiorul corpului nostru de animal, responsabil de continuitatea vietii, depinde de echilibrul dintre granite si cai de acces.
Cu alte cuvinte, la nivel celular, sistemul nostru biologic dispune de intelepciunea innascuta de a face distinctia intre ceva toxic si ceva care intareste viata. Sistemele biologice creeaza granite intre ele insele si ceea ce este toxic, deschizandu- se doar pentru ceea ce ajuta la intretinerea vietii.
In taramul psihologic, este valabil acelasi principiu. Sunt situatii si oameni care sprijina viata, dar sunt si situatii sau oameni toxici. Misiunea psihologica pentru sanatatea mentala si spirituala este sa distinga intre ceea ce este toxic si ceea ce este benefic. Din pacate, in timp ce corpurile noastre creeaza in mod natural granite benefice, inca mai avem de invatat cum sa cream granite atat mentale, cat si emotionale intre noi si lume. Multi dintre noi, care am crescut in familii disfunctionale, nu am fost invatati niciodata cum sa ne dezvoltam capacitatea de a crea granite pline de compasiune.
Si ce inseamna acest lucru? Ei bine, pentru a explica acest lucru, cred ca este nevoie sa vorbim despre „judecata” si „discernamant”. Ele nu reprezinta unul si acelasi lucru. Si acest lucru ne conduce direct la intrebarea femeii despre care v-am vorbit: „Este spiritual sa stabilesti niste granite”?
Simplu vorbind, discernamantul stabileste adevarul aparent al unei situatii, in timp ce judecata stabileste un verdict de „bun” sau „rau” asupra unei situatii. De exemplu, revenind la tanara femeie si dilema ei privind faptul ca fusese inselata de doua ori de catre iubitul ei, actiunile lui au ranit-o sau, sa fim corecti din punct de vedere psihologic, ea si-a permis sa fie ranita de actiunile lui.
Faptul ca el a inselat-o de doua ori si ca ar putea sa o insele din nou - este discernamant. Aici nu exista judecata; este logic, o logica simpla. Este vorba despre discernamant, adica despre actiunea de a distinge adevarul aparent de prostie. Nu exista judecata aici, doar observare. Ea a observat comportamentul lui si nu este nevoie sa fii un savant, pentru a trage concluzia ca este posibil ca el sa o insele din nou (si, probabil, chiar o va face). Daca ea isi doreste sa nu mai fie ranita, ar face bine sa isi creeze o bariera emotionala si sa se detaseze de avansurile lui. Acesta este discernamantul in actiune.
Si el este diferit de judecata. De exemplu, daca ea ar fi decis ca el era „un netot, un individ lipsit de substanta”, atunci ar fi emis o judecata de valoare asupra lui. Discernamantul, prin natura lui, este neutru; el nu este incarcat emotional. Este pur si simplu o recunoastere mentala a realitatii,in care nu exista blamare sau judecata, ci numai observare.
Stabilirea unei bariere de compasiune presupune, in primul rand, abordarea situatiei respective cu discernamant. Situatia trebuie privita cu claritate, fara a dramatiza si fara a incerca sa ii atribuie caracteristici pe care aceasta nu le are. Daca o persoana sau o situatie nu sunt benefice pentru voi, indepartati- va de ele. Punct. Capitol incheiat.
In procesul de detasare de situatia/persoana respectiva, rezistati tentatiei de a le judeca dupa criteriul „bun” sau „rau”. Chiar daca nu intelegeti motivele lui/ei si chiar daca s-ar putea sa va simtiti raniti de acea situatie, oferiti-va voua insiva si „contravenientului” suficient spatiu, pentru a face ceea ce trebuie facut – cu o limita clara, atata vreme cat acest lucru nu va afecteaza.
Imi place la nebunie ceea ce i-a spus o bunica sudista unui prieten de-al meu: „Drepturile tale inceteaza acolo unde incepe nasul meu”. Cat de minunata, directa si pragmatica este aceasta afirmatie!
O responsabilitate de natura psihologica cu care ne confruntam cu totii este capacitatea de a discerne ceea ce este bun, de ceea ce este daunator pentru noi. Maturitatea psihologica presupune ca noi sa actionam in plan personal, pentru a ne separa pe noi insine de ceea ce ne face rau. Modul in care reusim sa facem acest lucru tine, mai mult decat orice, de stilul fiecaruia.
Asa cum spunea Paul Simon, intr-unul dintre cantecele sale, Cincisprezece moduri de a-ti parasi iubita, sunt multe posibilitati de a ne detasa de situatiile si oamenii toxici.
Pentru aceia dintre noi care se straduiesc sa isi constientizeze mai mult actiunile si, poate, sa fie mai spirituali, aceasta responsabilitate presupune si compasiune. Dar, compasiunea nu inseamna ca trebuie sa devenim un “pres de sters picioarele”. Mai degraba, a avea compasiune inseamna crearea unui spatiu launtric mental si emotional care sa le permita altora sa fie ei insisi, chiar daca tu nu ii intelegi sau nu esti de acord cu ei. Iar compasiunea nu inseamna ca trebuie sa le permitem altora sa intre nepoftiti in spatiul nostru emotional. Aceasta este supunere, care este cu totul altceva. Pe masura ce puterea noastra psihologica si spirituala creste, vom descoperi ca nu ne mai simtim bine in prezenta unor anumite persoane, sau nu mai rezonam cu anumite situatii.
Ceea ce parea ca ne facea bine sau, cel putin era neutru, este perceput acum drept toxic. Acest lucru se intampla, uneori, chiar cu membrii familiei, sotii/sotiile sau prietenii. Am observat ca, pentru multi dintre noi, acest fenomen pare sa se amplifice. Probabil fiindca totul se accelereaza, si tot mai multe lucruri din viata noastra se petrec intr-un timp mai scurt. Poate ca, pur si simplu, este vorba despre pretul evolutiei sinelui nostru. Odata ce trecem peste o linie de demarcatie din noi, de la lipsa constiintei, la constiinta de sine (poate ar fi mai exact sa spun la semi-constiinta de sine), ne putem trezi cu niste bariere care ne despart de relatiile din trecut. Aceasta stare poate fi, cel putin spus, foarte provocatoare. Pentru aceia dintre noi care sunt prinsi in aceasta dilema, le recomand Calea Norului Alb, care presupune sa vedem toate lucrurile si situatiile ca fiind lipsite de substanta. Ceea ce pare a fi foarte real, pe moment, devine doar o amintire. Soliditatea aparenta a lucrurilor si importanta unei anumite situatii nu sunt decat un miraj, o iluzie. Budhistii numesc aceasta iluzie samsara. Iar noi suntem captivi fiindca suntem intrupati. Din acest punct de vedere, arta de a trai inseamna sa actionam, fara a ne lasa prinsi in capcana iluziei.
Uneori, atunci cand clientii mei raman blocati in conflicte interpersonale, le sugerez sa isi imagineze ca merg in viitor, poate peste o suta de ani, si sa se uite in urma, la situatia respectiva. In aproape toate cazurile, incarcatura emotionala dispare. Ostilitatea deschide calea catre recunoasterea caracterului efemer al lucrurilor. Si atunci, mintea inteleapta se intreaba: „De ce sa ma las prins in vartejul iluziei, daca totul este atat de insignifiant din perspectiva unei viziuni mai ample”? In taramurile samsarei, nimic nu este permanent. Totul este trecator, asemenea norilor. Constientizand acest adevar, vom realiza ca suntem cu totii in aceeasi barca, ca sa zicem asa, in barca samsarei, a iluziei.
Poate parea ca cineva sau ceva a preluat puterea momentului, dar, acest lucru este adevarat doar dintr-o singura perspectiva. Noi suferim cu totii, atat dominatorii, cat si cei care sunt dominati, fiindca suntem cu totii prizonieri ai timpului si spatiului. Dar, noi suntem, de asemenea, liberi si deschisi, fiindca o parte din noi este atat constiinta pura nelimitata, cat si lumina plina de stralucire.
Aceasta constiinta pura si lumina stralucitoare pot fi sau nu experimentate in mod direct de catre noi, dar oricum, ele se afla, fara tagada, acolo, precum cerul senin ascuns dupa nori. Norii obscuritatii noastre, acele ganduri, sentimente si tipare de comportament care ne tin captivi in minciunile iluzorii ale limitarilor vin si si pleaca, asemenea norilor pe cer. Dar, seninul cerului se afla intotdeauna acolo.
Indatorirea spirituala a acelora dintre noi care doresc sa traiasca cu mai multa compasiune, indiferent de descendenta sau traditiile pe care le urmeaza, este sa penetreze acest nivel al sinelui, locul mintii pure si al luminii nestavilite. Fiindca darul pe care il primim in schimb este intelegerea directa a relativitatii tuturor lucrurilor. Ne putem permite sa fim binevoitori cu noi si cu ceilalti, fiindca recunoastem ca lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Crearea unei granite pline de compasiune este rezultatul naturii noastre luminoase si nelimitate.
Chiar daca se poate sa fi fost raniti de o anumita situatie sau persoana, din perspectiva transpersonala, toate acestea sunt asemenea norilor: intr-un anumit moment – foarte reali – in momentul urmator – risipiti. Aceasta vastitate ne permite sa-i lasam pe ceilalti sa fie asa cum sunt, fara nevoia de a-i judeca, blama sau de a cauta razbunare.
In cazul tinerei femei despre care v-am vorbit mai sus, crearea unei granite pline de compasiune intre ea si iubitul ei ar trebui sa insemne trei lucruri pe care ea i le-ar putea spune: primul, ca, datorita comportamentului lui anterior, ea a ajuns la concluzia ca nu poate avea incredere in el; al doilea: ca il paraseste; si al treilea: ca nu ii poarta pica. Ea va merge inainte cu viata ei, iar el cu viata lui.
Asta nu inseamna ca dorinta de a judeca, de a blama sau a ne razbuna nu mai apare in mintile noastre, mai ales atunci cand ne simtim raniti de catre altii. Insa, disciplina spirituala de a nu ingadui asemenea ganduri, sentimente si fantezii reprezinta o puternica niyama (care, in sanscrita, inseamna stapanire sau control). Izbanda reusitei de a ramane senin fata de sine si de altii intareste atat sufletul, cat si vointa personala. Pe langa diminuarea stresului interpersonal, delimitarea plina de compasiune ne permite sa patrundem in esenta propriului taram psihologic.
Adica, pentru unii dintre noi, poate fi o provocare faptul de a lasa in pace pe cineva care ne-a facut rau in vreun fel. Dar, de fapt, cei lasati in pace suntem noi insine, cata vreme dorinta de razbunare si de a-i pedepsii pe altii reprezinta o otrava emotionala si spirituala.
Iata de ce, i-as raspunde „DA” tinerei femei la care m-am referit la inceputul articolului. Stabilirea unei granite intre noi insine si altii poate fi un act spiritual. Modul in care facem acest lucru ii da sau nu valoare spirituala. Daca „viata spirituala” este o incercare de a trai constientizand sacralitatea vietii, atunci, crearea unei granite pline de compasiune este, de fapt, un act spiritual. Stabilirea unei linii adecvate de demarcatie este o necesitate pentru intreaga viata biologica. Este, de asemenea, o cerinta pentru sanatatea mentala si emotionala si, m-as aventura sa spun, chiar si pentru „viata spirituala”.
Forta de a spune „NU”, noua insine sau altora, poate fi, uneori, cel mai curajos si puternic act pe care vi-l puteti imagina. Iar uneori, a spune cuiva „NU” este o dovada mai mare de iubire, decat a-i spune „DA”.
Si mai exista o piesa componenta in ceea ce priveste crearea unei demarcatii: detasarea. Descoperirea propriului adevar si urmarea acestuia, indiferent de reactiile celorlalti, reprezinta valoarea de referinta a suveranitatii personale. O asemenea performanta presupune abilitatea de a crea si mentine granite bine stabilite. Acest lucru imi aminteste de o poveste.
Intr-o zi, Yoghinul nemuritor Babaji medita intr-o padure, impreuna cu discipolii sai, pe inaltimile Himalayei. Un om a dat peste ei din intamplare, si, recunoscandu- l pe maretul Yoghin, a inceput sa il implore sa il lase sa devina discipolul sau.
Babaji l-a refuzat, spunandu-i sa plece. In loc sa il asculte, omul se tinea dupa grup, oriunde mergea acesta. In cele din urma, Babaji a aruncat cu pietre in el, spunandu-i, din nou, sa plece.
Innebunit, omul i-a spus lui Babaji ca, daca el, marele Yoghin, nu il accepta ca discipol, el se va arunca in prapastia din apropiere. Calm, Babaji i-a spus ca nu il intereseaza ce va face acel om. Auzindu-l, omul s-a aruncat de pe stanci si a murit.
Babaji a coborat povarnisul muntelui si l-a adus pe acel om din nou la viata. Datorita faptului ca fusese anulata o imensa karma negativa, omul a putut fi acceptat ca discipol.
Este notoriu faptul ca orice Guru este foarte susceptibil. Ei urmeaza impulsuri greu de imaginat. De fapt, aceasta este o poveste despre granitele spirituale. Cred ca, in calatoria noastra pe drumul desavarsirii, niciunul dintre noi nu va trebui sa sara in vreo prapastie; dar, cu totii vom trebui sa stabilim anumite granite, din timp in timp.
Fie ca noi toti sa avem tot mai multa compasiune, atunci cand ne stabilim granitele. Si fie ca noi sa ne gasim puterea de a spune DA, atunci cand afirmam ceva cu adevarat, si sa spunem NU, cand fiinta noastra se opune.