Ii sunt recunoscatoare pentru ca e primul care mi-a oferit o alta perspectiva. In viata reala. A facut o diferenta. A facut mici gesturi. Si mai mari. Ce ciudat... Nu mai stiu cum ne-am intalnit.... Incerc sa-mi amintesc dar... nada, rien, nothing: imi amintesc doar la final, acea privire printre scaune si imbratisarea. De data asta distanta nu ma mai infricosa asa de tare; stiam ca vom fi din nou impreuna intr-un moment sau altul... si se intampla, mai devreme sau mai tarziu. Stiam ca poarta si el bataliile lui. Intuiam si ce il indeparteaza de mine si recunosteam: "Asa sunt, aici si acum, asa sunt. Fac tot ce pot, tot ce stiu eu mai bine".
Live it and let it go. Asa mi-a scris de mult un prieten. God damn it, odata si odata trebuie sa invat lectia asta!:)
Recunostinta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu