Va fi un post trist sau unul cald, de recunostinta? Sau amandoua?
Azi am aflat ca o prietena din Asia, care mi-a fost apropiata in perioada petrecuta acolo, nu mai e. Cancer. Sunt multi ani de cand am plecat de acolo si inca nu am revenit. Si as fi vrut sa ma ma pot duce la inmormantare macar. F era hotarata, indrazneata, calda, plina de viata si grijulie. Avea putin peste 50 de ani.
Acum 3 saptamani prietena din America de Sud mi-a spus ca nu a mai ajuns vara asta in Europa pentru ca a descoperit ca are cancer. Si a inceput chimioterapia. Nu are inca 40 de ani. Aveam in plan sa merg la ea acum 2 ani. Dar a venit pandemia.
Acum un an, D a aflat de o tumora pe tiroida. A invatat multe in perioada asta, a optat pentru tratamente alternative chimioterapiei, se iubeste mai mult. Este la fel de minunata, calda si haioasa ca de obicei.
R avea 32. In cateva luni dupa ce a aflat, s-a dus. Avea o credinta mare. Nu am apucat sa ne mai vedem. Imi amintesc mereu de ea razand, rasul ei contagios, pofta de viata, rujul rosu si spiritul ei ludic.
Intr-o dimineata de martie, anul acesta, I nu s-a mai trezit. Avea putin peste 50 si era una dintre cele mai sanatoase persoane pe care le cunosteam: la ea mergeam la masaj, facea zilnic exercitii, iubea pisicile si era tare blanda si intelegatoare. Poate prea mult?
Atata moarte in jur. Atata viata. Atatea incercari. Atatea povesti. Atata fragilitate.
Nu e usor sa traiesti. Sau cel putin asa percep eu viata. De multe ori cand am vorbit despre asta si cand meditez la asta, ii pare ca a muri e mult mai usor. Am ajuns la acea varsta deja in care sa ne luam la revedere? Poate traiul asta bun, vremurile astea de pace, avansul medicinei, ne-au creat iluzia ca vom trai cu totii pana spre suta. Dar nu e totusi prea devreme? Ce ne spun cancerul, bolile de inima si AVC-urile?
Recunostinta pentru toata caldura pe care am primit-o de la ele, pentru ras, si dans, si masaj si tot ceea ce am invatat de la ele si prin ele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu