In vara de la Geneva stateam la povesti, in Bains des Paquis, despre copilaria in Olanda, respectiv in Romania. Era soare, aglomerat si lebedele isi vedeau de treaba lor, nestingherite. Ea fusese la gradinita Montessori si ii fusese greu sa se adapteze la scoala de stat, asa ca se intorsese in sistem si continuase scoala tot la Montessori. Eu povesteam despre cum se stingea lumina si imi faceam cateodata lectiile la lumina lumanarii si stateam la coada la banane verzi pe care le infoliam in ziar ca sa se coaca sus, pe dulapul din bucatarie. Si imi spunea: "am impresia, ascultandu-te, ca ma uit la un documentar istoric".
Azi am avut aceeasi impresie, de cealalta parte: femeia imi povestea cum, in timp ce sotul ei privea interesat urma rachetelor pe cerul din Odessa, ea isi punea mainile pe cap, intr-un gest de aparare, in apartamentul lor dintr-un bloc comunist. Eram intr-o cafenea si afara era soare si ger. Ea isi dorea sa fie pace in lume, eu - recunoscatoare ca nu mai trebuie sa ma uit, macar pentru un timp, la razboiul dinauntrul meu. Nu imi puteam imagina cum rezista de niste ani acolo. Si de ce, in numele lui Dumnezeu, tot dadea vina pe pisica batrana de 15 ani care nu ar fi rezistat mutarii pentru care tot repeta ca ramane in Odessa in loc sa se mute la casa de la tara?
Cand e prea mult? Cand se va termina? Cum se va termina? Cine si de ce poate merge mai departe? Cand te frangi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu