Implinesc 41 de ani. Am crescut cu o mama depresiva, perfectionista, manipulatoare inconstient, o victima perfecta, plina de sacrificii, care nu s-a desprins niciodata cu adevarat de parintii sai pe care de altfel i-a si idolatrizat. Si cu un tata violent verbal si fizic, plin de frici si frustrari, care s-a folosit de comunism pentru a obtine beneficii, cu mirosuri dezgustatoare si foarte putin asumat.
Am ajuns prima oara la terapie la 17 ani. Imi doream enorm de mult sa pot vorbi cu cineva despre ce simteam, gandeam, visam. Nu am putut duce procesul terapeutic mai mult de 4 intalniri. Am revenit insa in 2006 si de atunci nu m-am mai oprit. Terapie individuala - analiza tranzactionala si apoi psihanaliza, constelatii familiale, reiki, theta healing, terapie cranio sacrala, terapie cu ingeri, masaj terapeutic, cognitiv comportamentala la un moment dat, mindfulness, yoga, tot felul de workshopuri de dezvoltare si practici diverse, inclusiv coaching. Profesez ca trainer si coach.
Asociez casa parintilor cu senzatia de rece si intuneric. Asociez casa bunicilor materni cu senzatia de cald si lumina. Si asociez terapia cu mana salvatoare.
Adevarul e ca mi-au trebuit mai bine de 12 ani de terapie, and counting, pentru a ma regasi pe mine. Adevarul e ca nu am avut o copilarie fericita, in ciuda eforturilor mamei si bunicilor si poate si a altor rude. Sindromul post-traumatic este dovada clara; boala autoimuna si ea; greutatea de a ma aseza in viata mea de asemenea. Asta e adevarul meu. Am refuzat multi, multi ani sa ma uit la el. Mi-era rusine. Nu-mi dadeam voie sa il recunosc pentru ca au fost atatea sacrificii, mi s-a spus, din partea parintilor si bunicilor ca eu sa fiu fericita; ca am avut atatea de care altii nu au avut parte, inclusiv parintii mei. Da, la care s-au adaugat injuraturile, certurile, "trebuie", pusul in "cutiuta", faptul ca nu m-au auzit si nu m-au vazut, abandonurile, lipsa limitelor sanatoase, interdictiile de a-mi trai si manifesta emotiile, feminitatea, etc.
La multi ani, mie! Ma iubesc si ma accept, ma las sa stralucesc si sa stau in umbra, cateodata, asa cum este mai bine pentru mine si in acord cu cei din jur si viata!
Am ajuns prima oara la terapie la 17 ani. Imi doream enorm de mult sa pot vorbi cu cineva despre ce simteam, gandeam, visam. Nu am putut duce procesul terapeutic mai mult de 4 intalniri. Am revenit insa in 2006 si de atunci nu m-am mai oprit. Terapie individuala - analiza tranzactionala si apoi psihanaliza, constelatii familiale, reiki, theta healing, terapie cranio sacrala, terapie cu ingeri, masaj terapeutic, cognitiv comportamentala la un moment dat, mindfulness, yoga, tot felul de workshopuri de dezvoltare si practici diverse, inclusiv coaching. Profesez ca trainer si coach.
Asociez casa parintilor cu senzatia de rece si intuneric. Asociez casa bunicilor materni cu senzatia de cald si lumina. Si asociez terapia cu mana salvatoare.
Adevarul e ca mi-au trebuit mai bine de 12 ani de terapie, and counting, pentru a ma regasi pe mine. Adevarul e ca nu am avut o copilarie fericita, in ciuda eforturilor mamei si bunicilor si poate si a altor rude. Sindromul post-traumatic este dovada clara; boala autoimuna si ea; greutatea de a ma aseza in viata mea de asemenea. Asta e adevarul meu. Am refuzat multi, multi ani sa ma uit la el. Mi-era rusine. Nu-mi dadeam voie sa il recunosc pentru ca au fost atatea sacrificii, mi s-a spus, din partea parintilor si bunicilor ca eu sa fiu fericita; ca am avut atatea de care altii nu au avut parte, inclusiv parintii mei. Da, la care s-au adaugat injuraturile, certurile, "trebuie", pusul in "cutiuta", faptul ca nu m-au auzit si nu m-au vazut, abandonurile, lipsa limitelor sanatoase, interdictiile de a-mi trai si manifesta emotiile, feminitatea, etc.
La multi ani, mie! Ma iubesc si ma accept, ma las sa stralucesc si sa stau in umbra, cateodata, asa cum este mai bine pentru mine si in acord cu cei din jur si viata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu