(A)casa

Ce inseamna “acasa”? As putea filosofa mult pe tema asta dar ma gandesc acum la "acasa" ca la locul fizic in care ma simt acasa.

In mica copilarie, pt mine “acasa” insemna casa bunicilor materni. Am inceput sa stau la ei mai mult de pe la 6 luni, cand mama a trebuit sa se intoarca la serviciu. Evident ca nimeni nu m-a intrebat daca vreau sa stau la ei😊 Poate parea ciudat sa scriu asta dar cred ca energetic am putea face mai mult pt copiii mici: sa le explicam, cu cuvinte, chiar daca ei nu inteleg, de ce facem ceea ce facem. 5ani mai tarziu, cand bunicii au hotarat sa faca schimb de casa si sa se mute mai aproape de ai mei, pt ca urma sa intru la scoala si ei putea sa aiba grija de mine, nu m-au intrebat, din nou, daca asta as vrea eu. Nu imi amintesc nici sa imi fi explicat. Poate au facut-o desi cine stia atunci sa faca lucruri de genul asta?.... Oricum, gestul lor si tot efortul mental, emotional si fizic de a se muta intr- casa noua la varsta lor sunt de admirat.

In acelasi timp, exista si un alt nivel la care am trait acele evenimente. Si pe care l-am descoperit tarziu, in terapie. Acela al abandonului. Si cred ca aici intra si al abandonului casei.

Acasa la bunici era cald si sigur. Asociez starile astea cu casa de acolo, cu atmosfera din ea, cu energia respectiva. Acela era genius loci pt mine. Nu am stiut atunci sa imi iau la revedere de la casa. Traisem momente minunate in ea: in bucataria in care bunica gatea si lingeam castronul de coca, mancam delicioasele supe si ciorbe, in sufrageria unde impodobeam cu bunicul bradul de Craciun, stateam pe canapeaua ce mi se parea imensa atunci, cu cuvertura galbena, moale, cu biblioteca in care exista un telefon negru, sic si vechi, in dormitorul in care  dormeam cu bunica care ma legana in brate, plimbandu-se cum mine prin camera, in timp ce imi canta si, in unele seri, imbracata in costumul meu de urs (ce material era?) incercam sa imi prind ingerasul, care se tot ascundea pe sub perna si aiurea, conform spuselor bunicii.

Am si trei amintiri triste din acea casa: una, cand am stat la la masa mica, cu fata la perete, in timp ce toti ceilalti radeau impreuna si se ospatau la masa mare, alta cand mama mi-a spus ca tata are treaba si nu va veni sa ma vada desi il asteptasem nerabdatoare toata ziua si am plans cu papusa cea noua in brate, si alta cand ma uitam de pe balcon la copiii de afara si eu (nu mai stiu de ce) nu puteam sa cobor sa ma joc cu ei.

Eram fericita acolo, era bine si cald in apartamentul cu 3 camere, decomandat, in care cred ca locuise si mama si, dupa divort, unchiul meu G adusese o parte din mobila. La intrare era un hol micut cu un cuier, o debara si o camara, o usa spre bucatarie, pe dreapta, usa in fata, spre sufragerie. Bucataria cred ca era una tipica anilor 80 din Romania acelor vremuri, poate chiar, dupa ce am vazut la Berlin, as putea spune, asemanatoare cu alte bucatarii socialiste. Un frigider, o masa pe stanga, faianta alba parca, aragaz, chiuveta si blat pe dreapta. Nu imi amintesc unde erau amplasate dulapurile suspendate. In camere era parchet, si ce fain era – parchet adevarat, maro inchis, care pe alocuri trosnea. In sufragerie erau corpuri inalte de biblioteca, o vitrina si un dulap de moda veche, maro si ele, dormeza, televizorul si pe jos un covor. Pe dreapta, cum intrai in sufragerie, era usa ce dadea in balconul mare unde rufele stateau la uscat si in dulap erau pastrate bunataturile bunicii – conserve, gemuri, compoturi. Bunicul  facea vin dar nu mai stiu daca tinea butoiul in camara de pe hol sau in balcon dar cert e ca sufla in el printr-o teava lunga din acelasi material folosit mai tarziu ca sa suflam cornete. Eram fascinata de cum vantura bunicul  vinul. Am incercat o data sa suflu si eu prin ea si am simtit ca mi se opreste respiratia in piept, dar asta era deja cand crescusem si ei se mutasera in cealalta casa.

Din sufragerie dadeai intr-un alt hol in care drumurile se departeau catre alte 4 incaperi: baia pe stanga cu un geamlac ce dadea in balcon si care ne-a salvat pe mine si pe varul meu E cand am ramas inchisi in baie; un alt dormitor langa care era un pat mare in care dormea bunicul; o alta debara, in fata, unde aparuse la un moment dat un soricel (cum aparuse tocmai acolo??) si pe care l-au prins cu o capcana improvizata dintr-o oala, ademenindu-l cu ceva de mancare (cascaval?...desi pe acela se pare ca il vedeam mai mult la telejurnal – gluma a la 80s, via Andries); la stanga era dormitorul meu si al bunicii, cu 2 paturi, un recamier al meu la intrare in camera, pe dreapta, si o canapea (?) pt bunica, un dulap si scanul de langa usa pe care trebuia sa imi asez frumos hainele. Fereastra dadea spre aleea din fata blocului atat de frumoasa in amintirea mea dintr-o toamna cand ma plimbau cu bunicul pe ea. Din balcon vedeam in spatele blocului si, desi stateam la 2 (sau la 3?) mi se parea ca stam asa de sus.

Doamne, ce dor imi e de casa aceea! Si de bunici, si de iubirea lor!

Pe acelasi etaj, bunicii (bunica in special) se imprietenise cu vecinii (asa cum a facut si ulterior) asa ca ne duceam cateodata in vizita la tanti Ami si la dr X ( din pacate nu imi mai amintesc numele lui). Noi stateam langa lift, dr in fata noastra, langa scari, tanti Ami langa noi. Cine statea in alt 4 lea apartament de pe etaj?... La ei mergeam cu colindul sau cand bunica mai facea faimoasele ei prajituri, foarte probabil si cu alte ocazii. Imi amintesc ca m-a impresionat apartamentul doctorului – parea mai rece si mai spatios decat al bunicilor. Cred ca aveau o fiica, studenta si ea la Medicina. La tanti Ami si sotul ei era mai cald si tabloul cu flori imi placea mult.       

Multi ani mai tarziu, cand a fost sa imi iau o casa a mea am oscilat intre D.T. si cartierul in care crescusem cu bunicii. Si totusi au trecut cativa ani pana cand am realizat ca ma mutasem la cateva strazi distanta fata de blocul in care locuisem in copilarie. Fugisem cred inapoi acolo unde fusesem fericita. Tot in aceeasi zona statusem cu o amica o vreme, intr-o  garsoniera, dar nu reusisem sa ne impacam prea bine si ma mutasem inapoi la ai mei. Plecasem din nou si, dupa ce intr-un an m-am mutat de 7 ori, in 7 case diferite, am decis sa fac un credit si sa investesc in propria locuinta. Chibzuisem cum e mai bine sa fac, ma sfatuisem cu contabila si nu numai, si am ales in cele din urma aceasta casa pt ca m-a fascinat privelistea. Am luat-o in 2007 cu gandul sa o vand dupa 2-3 ani si sa imi iau una mai mare. Dar … a venit recesiunea si multe altele si am ramas in ea. And now I feel I’ve outgrown it. Dar ea este casa care m-a ajutat sa ma vindec.

Este o casa mica, cu un perete mov la fel ca storurile, cu un semineu fals in care stau carti si pe care am sigurele poze din casa: una cu mine, la 3 ani, si alta cu bunicii mei materni razand.

In casa asta am facut de toate, sau aproape de toate. Cred ca imi stie toate fricile si iubirile si dorintele si visele si visurile, incercarile si nereusitele, toate povestile; ma stie pe mine asa cum sunt, in toate ipostazele mele. Am parasit-o de cateva ori si m-am intors la ea de tot atatea ori. Am visat-o, am crescut in ea si cu ea. Si acum, cand pot pleca sa locuiesc intr-o casa mai mare, imi e greu sa ma despart de ea. Nu ma asteptam la asta. Dar vreau sa stie si ea, si toti, cat de mult o iubesc, cat de speciala este ea pt mine si cat de mult ii datorez. Si ca oriunde voi sta in viata asta, ea va ramane parte din mine, din amintirele mele.

Multi timp a stat tare golasa. In primul an nu am avut o chiuveta functionala in bucatarie. Dar eram atat de incantata de ea incat pana si I. m-a vizitat si a stat in ea. Apoi R., si M. Am ranit-o si i-am facut rau. Acolo m-am ranit si mi-am facut rau. A fost primitoare si rabdatoare cu mine. Si e prima oara cand o zugravesc chiar eu, sau, ma rog, parti din ea. As fi putut sa fac mai mult pt ea dar de multe ori am considerat ca altele sunt o prioritate. Si realizez acum ca m-am gandit mereu ca acolo sunt cumva temporar. Ca “o sa ma fac mare” si o sa ma mut intr-o casa mai mare. Acesta a fost si gandul initial: decat sa dau banii pe chirie, mai bine ii investesc in propria casa, pe care o s-o vand la o pret mai bun ulterior. Oare si casele vor sa fie doar ale cuiva asa cum copiii vor sa fie iubiti de parinti? Caci eu simt ca a mea este foarte legata de mine. Si eu de ea.

In pandemie am descoperit de la fereastra ei, de pe “prispa”, cat de magnifice sunt apusurile de soare.  In anumite momente ale zilei, pe pereti sau pe dulapul mare alb apar umbre, ca niste tablouri, ca niste cadouri pe care mi le deseneaza chiar ea, cu ajutorul naturii.

In casa mea mica e cald si bine, asa cum era pe vremuri in casa bunicilor mei materni. Pare o bucatica rupta din casa mai mare. Oare stie cat de mult o iubesc? Si cat de recunoscatoare ii sunt ca a avut grija de mine in toti acesti ani, m-a continut, m-a protejat, m-a ascultat si mi-a vorbit, in felul ei, ca sa pot intelege mai bine unele lectii. Si ca o rog sa ma priveasca cu ochi buni daca voi fi fericita si in alta casa. Si sa aiba la fel de multa grija de cei care vor locui pe viitor in ea.

Multumesc. Te iubesc. Imi pare rau. Te rog sa ma ierti. Tu esti parte din “acasa”, Casuta mea.