15 ani. 10 decembrie. Toate au trecut si totusi toate sunt in mintea mea. Cum o luam in brate simtind cat era de slaba, lumina de dupa amiaza a Siciliei, noi la mare, imaginea muntelui din mare, noi facand autostopul, noi primindu-i pe italieni in tara... se amesteca toate. Amintiri cu mama, amintiri cu Iulia, amandoua plecate intr-o zi de 10dec, la 15 ani diferenta. "Cat de fragili sunt oamenii" mi-a spus Flori in seara in care m-am dus sa ii dau vestea. Imi fusese teama de cum va reactiona. "A murit?", m-a intrebat, oarecum dintr-o data. Am dat din cap, tinand mana pe piciorul ei. N-am plans azi dar nici nu m-am putut apropia de sicriu. Parea ireal. M-am bucurat sa o vad pe R. Traind cu mine si cu ceilalti in mintea mea, cumva parem cu totii nemuritori. E felul mintii noastre de a gestiona iminenta mortii cred. Laura, Ralu, Cristi, Iasmina, acum Iulia. Ce ciudat mi se pare sa disparem asa, deodata. Dar asa mi se pare cel mai usor, de dorit. Si, in ciuda tuturor neajunsurile, trece-ne mai incolo, te rog. Mai lasa-ne sa (ne) iubim putin. Te rog. Sa cantam. Sa dansam. Sa ne bucuram.
PS: buna, scrie-mi te rog cateva randuri despre moarte care sa ma faca sa traiesc mai bine. multumesc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu