sâmbătă, 20 aprilie 2019

Un tip de dragoste

La noi se spune ca iubirea trece prin stomac. M-am gandit mereu la vorba ca asta ca referindu-se la relatia de cuplu, la modul in care o femeie cucereste un barbat prin talentele sale culinare...pana de curand. In ultimele zile mi s-a facut foame. si mai ales pofta de mancare gatita: supe, ciorbe, mancare cu sos, multe legume, mai putina carne, mancare facuta cu dragoste, lent, la cuptor, si nu in graba vremurilor astora. Asezat, asa... ca pe vremuri...la bunica.
Pentru ca bunica m-a iubit cu mancare. Nu m-a invatat sa gatesc dar gustul mancarii de la bunica nu l-am mai regasit .... si am realizat cat dor imi e de mancarea facuta de ea si de tot ce venea o data cu ea.... asa a stiut ea sa ma iubeasca... cu supe si ciorbe si mancare de castraveti murati, de gutui, de masline, fasole verde simpla sau cu carne, spanac cu lamaie si rosii, ostropel, si dovlecei sau ardei umpluti...si cu absolut delicioasele prajituri: cu visine, cu prune, cu caise...cu compoturi, dulceata de visine si magiun de prune; si cu extraordinarul drob de pasti, cu extradelicioasa ciorba de miel, talent pe care l-a mostenit si mama.
Iar mama m-a iubit cu crema de zahar ars, ciorbe, cartofi prajiti crocanti deliciosi, musaca si budinci de macaroane cu branza sau cartofi cu branza, mici chifelute rotunde si divine, salata orientala cu morcov ras si salata de primavara cu putina sare si zeama de lamaie....si acele felii de paine cu margarina bagate la cuptor si crocante...
Ah, ce pofta si dor imi e de mancarea gatita de mama si bunica! Si ce norocoasa sunt ca i-am simtit gustul!    

Mai exista un adevar...

...cel al sensibilitatii mele. Am devenit constienta ca nu imi acceptam partea sensibila, vulnerabila. Pentru ca din cauza ei am suferit. Pentru ca altii au ras de ea, au jignit-o, au atacat-o, au criticat-o, au respins-o.... si ea a inteles ca mai bine se ascunde, se coafeaza si se face ca nu exista, se costumeaza sau chiar dispare...a inceput ca ea pe sine sa se atace, sa fie pentru ea insasi ceea ce initiali au fost altii; si o data cu ea dispareau toate lucrurile bune: empatia, conectarea cu ceilalti, puterea vulnerabilitatii, a adevarului, a ceea ce este.
Dar acum ii dau locul care se cuvine in inima mea, in corpul meu, in viata mea. Sunt intreaga.

marți, 16 aprilie 2019

Oglindire

2 povesti, in aparenta plictisitoare si banale. Usor, usor au prins forma intr-un mod surprinzator: una despre reclamarea Adultului care are alte obiceiuri, nevoi si posibilitati si alegeri decat Copilul; ca Adultul poate alege diferit fata de parinti si isi poate deci transforma si mesajele cnoducatoare in unele care sa ii serveasca cat mai bine lui, in realitatea curenta. Alta despre reclamarea Copilului care inseamna trairea in corp a senzatiilor, conectarea la durere, asumarea trecutului, ca ceea ce a fost asa s-a intamplat; despre intimitate si libertate, despre a lasa controlul si a cladi din mers; despre a transpune in verbal, de exemplu, ce simti si sa verifici cu celalalt daca este si realitatea lui.  

Adevar

Implinesc 41 de ani. Am crescut cu o mama depresiva, perfectionista, manipulatoare inconstient, o victima perfecta, plina de sacrificii, care nu s-a desprins niciodata cu adevarat de parintii sai pe care de altfel i-a si idolatrizat. Si cu un tata violent verbal si fizic, plin de frici si frustrari, care s-a folosit de comunism pentru a obtine beneficii, cu mirosuri dezgustatoare si foarte putin asumat.

Am ajuns prima oara la terapie la 17 ani. Imi doream enorm de mult sa pot vorbi cu cineva despre ce simteam, gandeam, visam. Nu am putut duce procesul terapeutic mai mult  de 4 intalniri. Am revenit insa in 2006 si de atunci nu m-am mai oprit. Terapie individuala - analiza tranzactionala si apoi psihanaliza, constelatii familiale, reiki, theta healing, terapie cranio sacrala, terapie cu ingeri, masaj terapeutic, cognitiv comportamentala la un moment dat, mindfulness, yoga, tot felul de workshopuri de dezvoltare si practici diverse, inclusiv coaching. Profesez ca trainer si coach.

 Asociez casa parintilor cu senzatia de rece si intuneric. Asociez casa bunicilor materni cu senzatia de cald si lumina. Si asociez terapia cu mana salvatoare.

Adevarul e ca mi-au trebuit mai bine de 12 ani de terapie, and counting, pentru a ma regasi pe mine. Adevarul e ca nu am avut o copilarie fericita, in ciuda eforturilor mamei si bunicilor si poate si a altor rude. Sindromul post-traumatic este dovada clara; boala autoimuna si ea; greutatea de a ma aseza in viata mea de asemenea. Asta e adevarul meu. Am refuzat multi, multi ani sa ma uit la el. Mi-era rusine. Nu-mi dadeam voie sa il recunosc pentru ca au fost atatea sacrificii, mi s-a spus, din partea parintilor si bunicilor ca eu sa fiu fericita; ca am avut atatea de care altii nu au avut parte, inclusiv parintii mei. Da, la care s-au adaugat injuraturile, certurile, "trebuie", pusul in "cutiuta", faptul ca nu m-au auzit si nu m-au vazut, abandonurile, lipsa limitelor sanatoase, interdictiile de a-mi trai si manifesta emotiile, feminitatea, etc.

La multi ani, mie! Ma iubesc si ma accept, ma las sa stralucesc si sa stau in umbra, cateodata, asa cum este mai bine pentru mine si in acord cu cei din jur si viata!