When does one become an adult?

Is it when one leaves home and starts confronting the obstacles of life? What about those of us who have started doing that in the early childhood? Can you become an adult at 4 or 5 years old? I don’t think so… you start creating coping mechanisms and get more mature, responsible, in a sad, melancholic way but it is not what I am asking about…

Or maybe it’s when one finishes school…around 18..or maybe 21… and the society tells you that you are a grown man or woman… even become accountable in the face of law…. Or maybe it’s when you start the job… or a serious relationship or you marry… is it when you have a child of your own? What about those who marry because “it’s really the time to settle down, once and for all” mommy said? Or when you got a house, an apartment, pay bills and mortgage interest every month? 

How about when people say about someone he/she still hasn’t grown up…but she/he’s like 40…. Or maybe because he/she’s single, never been married, doesn’t have children, still enjoys dreaming from time to time, can’t ever be am adult?

I will try to answer this question. It’s a subjective answer, I’m afraid. But I don’t give a fuck if I’m right or wrong cause it’s my article.

I think you become an adult in stages. And on different levels. At conscious and unconscious level. For some people, becoming an adult it’s more natural. I’m talking about emotional adulthood, of course. And for this to happen, one needs several needs to be secured.

So, having a foundation: a certain type of ….. personality, an inborn way of being. Some are just more  mature, wise, since their infancy. Then it’s about the chance of growing up in a family/context, where one has  at least one model of responsible person around. Or maybe not? Then I think it’s about the inborn way I’ve written earlier which compensate. It’s a whole puzzle of healthy limits, love, contexts for learning, smart & wise people around, balancing frustration with getting what one needs and more.

And at one point in time, more conscious for some, it’s about accepting your parents as just other human beings who did their best. Not the best for you but the best of what they were capable of. And also, when you are capable of expressing your own truth to them, to others… who you became, what you feel, what you believe in.  Just recognizing it for your own sake, not theirs. Accepting all the possible consequences, accepting that you are responsible for yourselves and one needs to tell his/her truth even thou it might hurt the parent, especially when it’s the truth of that child-part inside of you.

Being an adult it’s quite complex. I was told that being a child is also. I forgot somehow. But I guess it is…differently but still.   

You become an adult when you bring together different parts of you and you hold them tight and let them go and bring them back again because you have an understating, deep within you, that it’s ok. When you live your body, you breath and sense a certain acceptance of the world as it is, of you, of the past and the uncertainty of the future. When you recognize in the others human beings who have their own struggles, whose emotions are not strange to you. When you are not overcome by fear but have learned to live with it in a more healthy, wise way. When you get your shit together and you love yourself in spite of knowing you can be shitty too. Because you also know you have the capacity to do something about it and you do it. Until you don’t. And then you might do it again. And so do others.   

In cautarea feminitatii pierdute

(articol scris in mai 2018)

Nu poti pierde ceea ce nu ai avut. Deci daca am pierdut,inseamna ca o data am avut.

Totul a inceput intr-o vineri.

In metrou, o femeie intre 2 varste vorbea la telefon. La un moment dat, a inceput sa planga zgomotos, sa boceasca, asa cum le-auzit demult, la tara, pe femei tanguindu-se la cimitir, la inmormantarile bunicilor mei. Cred ca tocmai primise vestea mortii mamei sale. “Si acum eu ce fac? Incotro ma duc?”…. suna intrebarea ei, ca un copil pierdut. Moarte.

Apoi, pe patul de la ecografie am plans pe infundate rugandu-ma sa iasa bine. Ruga mi-a fost ascultata. Viata.

Pe scarile blocului la intoarcere acasa ma intalnesc cu 2 paramedici. Apropiere de moarte. Inca viata.

Sambata – vizionez “Shape of water” – viata – moarte – reinviere.

Si apoi duminica workshopul despre “breast care” si 2 meditatii in care totul devine atat de clar: totul se impleteste. Totul e fluid: viata curge in moarte, moartea in viata. Puterea este in acceptarea amandurora. Puterea este. Viata. Moarte. Renastere….

De fapt ce e feminitatea? Cand spunem ca moartea apartine vietii spunem ca si viata apartine mortii?

Am pierdut oare sau doar am uitat? Am lasat sa ma locuiasca altceva si am inghesuit intr-un ungher de corp si suflet ceea ce mi-a fost dat dintr-un inceput. Parintilor, si poate si bunicilor, le-a fost frica de aceasta putere si nu au stiut cum sa o contina. Au privit-o doar dintr-o parte, au vazut in ea poate doar ceea ce  societatea in acel moment le arata (“closed mind- closed heart – close will” U theory). Mie imi este dat, am acces mai mare, la o alta perspectiva (“open mind – open heart – open will”).

Puterea feminitatii inseamna Viata si Moarte si Renastere. Cum sa nu iti fie frica de ea? Cum sa nu ramai fara cuvinte si doar sa te inclini cu smerenie in fata ei si sa accepti si sa te bucuri? Iar corpul, acest prieten din totdeauna stie atat de multe. Multumesc, prieten drag si loial! 

Trei

Dupa-amiezele astea de weekend, cu soare si liniste, cand stau cu mine, ma las sa fiu si sa ma simt, sunt priceless! Asa am realizat cat de fain e sa privesti viata cu uimire, curiozitate si recunostinta. Cred ca mai exista si iubirea, dar inca nu scriu despre ea caci nu m-am lasat sa o traiesc suficient inca.
Curiozitatea a fost prima pe care am constientizat-o. Aveam 14 ani si faceam voluntariat. La o intalnire cu prima mea grupa de ghiduse, am facut un joc despre calitatile noastre. Atunci m-am trezit spunand ca printre ale mele se afla "curiozitatea". Aveam sa descopar multi ani mai tarziu ce izvor nepretuit e! Pentru ca nu e acea curiozitate din vorba romaneasca "pe pisica a ucis-o curiozitatea". Tine de o dorinta de descoperire, explorare, e insotita de entuziasm si bucurie, de jovialitate cateodata, de placere!
Uimirea a fost a doua. M-a suprins, acum vreo 10 ani, ce scrisese un prieten la profil: descopar viata cu uimire! Hmmm... ca adult responsabil, psiholog ce este, m-a intrigat cumva. Mi-a luat ceva timp si cateva constelatii;) sa deslusesc nuantele uimirii: perspectiva mintii incepatorului, puterea prezentului, smerenia, acceptarea si pretuirea darului vietii...
Apoi a venit recunostinta. Pusa in cuvinte, exprimata non-verbal, cautata ("care este un lucru pentru care as putea fi recunoscatoare in situatia asta?"). Adancind si invatandu-ma smerenia.
Trei cadouri. Trei simtaminte. Care sigur ma duc mai aproape de Iubire.
Sunt recunoscatoare si uimita. Si curioasa de cum va fi.   

Un tip de dragoste

La noi se spune ca iubirea trece prin stomac. M-am gandit mereu la vorba ca asta ca referindu-se la relatia de cuplu, la modul in care o femeie cucereste un barbat prin talentele sale culinare...pana de curand. In ultimele zile mi s-a facut foame. si mai ales pofta de mancare gatita: supe, ciorbe, mancare cu sos, multe legume, mai putina carne, mancare facuta cu dragoste, lent, la cuptor, si nu in graba vremurilor astora. Asezat, asa... ca pe vremuri...la bunica.

Pentru ca bunica m-a iubit cu mancare. Nu m-a invatat sa gatesc dar gustul mancarii de la bunica nu l-am mai regasit .... si am realizat cat dor imi e de mancarea facuta de ea si de tot ce venea o data cu ea.... asa a stiut ea sa ma iubeasca... cu supe si ciorbe si mancare de castraveti murati, de gutui, de masline, fasole verde simpla sau cu carne, spanac cu lamaie si rosii, ostropel, si dovlecei sau ardei umpluti...si cu absolut delicioasele prajituri: cu visine, cu prune, cu caise...cu compoturi, dulceata de visine si magiun de prune; si cu extraordinarul drob de pasti, cu extradelicioasa ciorba de miel, talent pe care l-a mostenit si mama.

Iar mama m-a iubit cu crema de zahar ars, ciorbe, cartofi prajiti crocanti deliciosi, musaca si budinci de macaroane cu branza sau cartofi cu branza, mici chifelute rotunde si divine, salata orientala cu morcov ras si salata de primavara cu putina sare si zeama de lamaie....si acele felii de paine cu margarina bagate la cuptor si crocante...

Ah, ce pofta si dor imi e de mancarea gatita de mama si bunica! Si ce norocoasa sunt ca i-am simtit gustul!    

Mai exista un adevar...

...cel al sensibilitatii mele. Am devenit constienta ca nu imi acceptam partea sensibila, vulnerabila. Pentru ca din cauza ei am suferit. Pentru ca altii au ras de ea, au jignit-o, au atacat-o, au criticat-o, au respins-o.... si ea a inteles ca mai bine se ascunde, se coafeaza si se face ca nu exista, se costumeaza sau chiar dispare...a inceput ca ea pe sine sa se atace, sa fie pentru ea insasi ceea ce initiali au fost altii; si o data cu ea dispareau toate lucrurile bune: empatia, conectarea cu ceilalti, puterea vulnerabilitatii, a adevarului, a ceea ce este.
Dar acum ii dau locul care se cuvine in inima mea, in corpul meu, in viata mea. Sunt intreaga.

Oglindire

2 povesti, in aparenta plictisitoare si banale. Usor, usor au prins forma intr-un mod surprinzator: una despre reclamarea Adultului care are alte obiceiuri, nevoi si posibilitati si alegeri decat Copilul; ca Adultul poate alege diferit fata de parinti si isi poate deci transforma si mesajele cnoducatoare in unele care sa ii serveasca cat mai bine lui, in realitatea curenta. Alta despre reclamarea Copilului care inseamna trairea in corp a senzatiilor, conectarea la durere, asumarea trecutului, ca ceea ce a fost asa s-a intamplat; despre intimitate si libertate, despre a lasa controlul si a cladi din mers; despre a transpune in verbal, de exemplu, ce simti si sa verifici cu celalalt daca este si realitatea lui.  

Adevar

Implinesc 41 de ani. Am crescut cu o mama depresiva, perfectionista, manipulatoare inconstient, o victima perfecta, plina de sacrificii, care nu s-a desprins niciodata cu adevarat de parintii sai pe care de altfel i-a si idolatrizat. Si cu un tata violent verbal si fizic, plin de frici si frustrari, care s-a folosit de comunism pentru a obtine beneficii, cu mirosuri dezgustatoare si foarte putin asumat.

Am ajuns prima oara la terapie la 17 ani. Imi doream enorm de mult sa pot vorbi cu cineva despre ce simteam, gandeam, visam. Nu am putut duce procesul terapeutic mai mult  de 4 intalniri. Am revenit insa in 2006 si de atunci nu m-am mai oprit. Terapie individuala - analiza tranzactionala si apoi psihanaliza, constelatii familiale, reiki, theta healing, terapie cranio sacrala, terapie cu ingeri, masaj terapeutic, cognitiv comportamentala la un moment dat, mindfulness, yoga, tot felul de workshopuri de dezvoltare si practici diverse, inclusiv coaching. Profesez ca trainer si coach.

 Asociez casa parintilor cu senzatia de rece si intuneric. Asociez casa bunicilor materni cu senzatia de cald si lumina. Si asociez terapia cu mana salvatoare.

Adevarul e ca mi-au trebuit mai bine de 12 ani de terapie, and counting, pentru a ma regasi pe mine. Adevarul e ca nu am avut o copilarie fericita, in ciuda eforturilor mamei si bunicilor si poate si a altor rude. Sindromul post-traumatic este dovada clara; boala autoimuna si ea; greutatea de a ma aseza in viata mea de asemenea. Asta e adevarul meu. Am refuzat multi, multi ani sa ma uit la el. Mi-era rusine. Nu-mi dadeam voie sa il recunosc pentru ca au fost atatea sacrificii, mi s-a spus, din partea parintilor si bunicilor ca eu sa fiu fericita; ca am avut atatea de care altii nu au avut parte, inclusiv parintii mei. Da, la care s-au adaugat injuraturile, certurile, "trebuie", pusul in "cutiuta", faptul ca nu m-au auzit si nu m-au vazut, abandonurile, lipsa limitelor sanatoase, interdictiile de a-mi trai si manifesta emotiile, feminitatea, etc.

La multi ani, mie! Ma iubesc si ma accept, ma las sa stralucesc si sa stau in umbra, cateodata, asa cum este mai bine pentru mine si in acord cu cei din jur si viata!