A little guilty pleasure

 As vrea sa scriu inainte de finalul anului despre unul dintre elementele definitorii ale sale: serialele coreene, una dintre micile (marile?) mele placeri vinovate;) Vorba unei prietene: am tocit Netflixul uitandu-ma la ele, recunosc. 

A fost placut surprinzator sa aflu de la V. ca ele, datorita limbii,  lucreaza pe chakra inimii. Am zambit. A. imi zicea pe vremuri ca rezonez cu romanele lui Harukami pentru ca ma regasesc in personajele lui. Nu stiu daca ma regasesc sau mai degraba ma visez fiind ca unele personaje din filmelele coreene dar ceva imi place al naibii de tare! De la caracterele puternice si in acelasi timp feminine ale personajelor feminine, la stilul glumelor, de la tandretea si vâna personajelor masculine, la replicile inteligente, de la crescendoul naratiunii si povestea de dragoste in sine la descoperirea obiceiurilor unei culturi asiatice, de la curajul personajelor si idealurile pe care le traiesc la admiratia pentru munca, moda care ma intriga (mai ales masculina!) si mancare. Imi place coloana sonora, imi plac scenele lungi (ok, cateodata ma enerveaza:) in care camera sta fixata asupra personajelor, in special a fetelor si ma intriga cum naiba la 30 sau 30 si de ani astia inca mai sunt inca virgini (really?). Ma induioseaza foarte mult scenele de sinceritate, exprimare a vulnerabilitatii...Mi se pare foarte bun jocul actoricesc al unora dintre actori.

Ma enerveaza abuzul autoritatii, mai ales asupra femeilor, ca nu isi spun, de multe ori, clar opiniile, ca se umilesc, ma enerveaza cum plang (they are the mothers & the fathers of drama queens!!! as far as I know).

Nopti, zile, reluari (unele pe repede inainte, doar pe anumite scene)... apogeul este ca am dat follow pe insta a 2 actori..omg, omg, I know...

Nu pot urmari seriale chinezesti, thai sau japoneze intrucat... nu-mi place limba, e ceva anume la coreeena (poate ce am scris mai sus), care imi gadila urechile. Mi se pare incredibil de frumoasa!

Asa ca, God's help, pe langa/ dupa master, de la anul incep coreeana! fingers crossed;) 

Here, I confessed. Let the New Year begin! Be a happy, abundant, healthy one!

Reflectiide duminica

Il urmaream pe Ed Yong (aflat de la CL din Draft four) si admiram prezenta lui. M-am gandit apoi cum e sa "achieve every accolade that I could have ever dreamed of" si (in ciuda sentimentului de oboseala) sa incepi sa faci altceva cu viata ta, fata de sentimentul care ma bantuie ca nu am reusit sa ajung acolo unde mi-am dorit desi am incercat (si inca incerc) in foarte multe feluri, pentru foarte mult timp. It still brokes you dar cred ca intr-un mod foarte diferit. Ce resorturi (interioare si exterioare) te propulseaza acolo unde vrei sa ajungi? Ca de multe ori, cred ca raspunsul nu este unul simplu ci implica multe variabile, altfel ar fi reductionist. 

Ma simt in acel moment al vietii in care simt si vreau sa fac altceva cu viata mea. Nu ma mai simt aliniata cu a tine traininguri si a oferi posibile solutii. Dar mi-as dori sa pot folosi experienta acumulata, profesionala si personala, pentru a contribui. Nu cred ca as putea sa incep "de jos" si nici nu cred ca ar fi posibil pentru ca amprenta personala tot s-ar vedea. Chiar si ca "tanar" antropolog tot as articula unele puncte de vedere cu multa mai multa incredere si tenacitate decat as fi facut-o acum 20 de ani. (vezi episodul de ieri, 3 contra 1, in care eu eram 1 si ele erau 3, in bucatarie, intr-o conversatie despre perceputa impunere cu forta a minoritatilor si acordarea unor privilegii, cu accent pe expunerea copiilor la desene si filme in care apar gay si lesbiene). Nu imi mai gasesc locul si inca nu simt ca mi-am gasit un trib. Nu simt ca apartin si ma intreb daca nu cumva (asa cum citesc prin The Pattern si nu numai) ca drumul meu e altfel, cu accente diferite de la mainstream.

Reflectii intr-o duminica dimineata, spre pranz, in care soarele nu isi arata fata, in care lumea clocoteste in variate moduri care ma depasesc, ma obosesc. "Poti face ceva cu toate informatiile pe care le vezi in social media? So why bother going thourgh them?" mi s-a parut un punct de vedere valid al unei vedete vazute ieri. 

Recunoscatoare ca moartea I si vointa noastr ne-au adus impreuna pe R, F si pe mine. Ca desi exista atata moarte in jur, exista si atata viata si rolul meu, desi neclar inca, exista. Recunoscatoare pentru tot ce este, pentru experienta si calatoria asta in care poate am de facut lucruri mai putin spectaculoase si vizibile dar, to a larger scale, picatura care sunt se alatura altora picaturi si formeaza un ocean.    

A vedea, vazut, vazuta

M-a vazut R azi. Cu totul. Asa cum sunt. Nu cum ar fi vrut sau cum ar trebui sa fiu. Si a fost bine, tare bine. In acel spatiu de acceptare, la distanta potrivita, in care si eu o vedeam pe ea. Spatiul in care fiecare eram pe locul nostru, respirand, acceptand cine suntem. Spatiul in care am permis durerii sa fie. Durerea preverbala la care cineva s-a uitat si a recunoscut-o, a acceptat-o ca ea. Nici buna, nici rea, ci doar ca este. Asta se numeste ca a(m) continut durerea. 

Am simtit sa ma intind. Si apoi mi-am lasat mainile pe abdomen. M-am gandit la mama, insarcinata, judecata de propria mama... si cat de mult o fi durut. Bucuria de a deveni mama umbrita de rusinea judecatii propriei mame. A fost multa durere in femeile din familia mea: in mama, in bunica, in strabunica si cata poate in toate celelalte. Copii fetite care nu s-au bucurat de caldura din privirea mamei. Fetite care (poate) nu au fost acceptate si luate in brate de mamele lor asa cum aveau nevoie si care au dus acest neajuns al iubirii mai departe, o data cu durerea asociata lui. 

Terapia este despre schimbare. Posibil sa fi inceput de la varf, de la ce era vizibil, ca sa ajung de fapt la baza, acolo unde este doar nevoie de acceptare a ceea ce sta(tea) ascuns. De aici si nevoia de a lucra cu corpul. 

Minunata mea intuitie! Recunoscatoare pentru iubire si feminitate!  

"Toate trec si toate vin" (Via Daca)

 15 ani. 10 decembrie. Toate au trecut si totusi toate sunt in mintea mea. Cum o luam in brate simtind cat era de slaba, lumina de dupa amiaza a Siciliei, noi la mare, imaginea muntelui din mare, noi facand autostopul, noi primindu-i pe italieni in tara... se amesteca toate. Amintiri cu mama, amintiri cu Iulia, amandoua plecate intr-o zi de 10dec, la 15 ani diferenta. "Cat de fragili  sunt oamenii" mi-a spus Flori in seara in care m-am dus sa ii dau vestea. Imi fusese teama de cum va reactiona. "A murit?", m-a intrebat, oarecum dintr-o data. Am dat din cap, tinand mana pe piciorul ei. N-am plans azi dar nici nu m-am putut apropia de sicriu. Parea ireal. M-am bucurat sa o vad pe R. Traind cu mine si cu ceilalti in mintea mea, cumva parem cu totii nemuritori. E felul mintii noastre de a gestiona iminenta mortii cred. Laura, Ralu, Cristi, Iasmina, acum Iulia. Ce ciudat mi se pare sa disparem asa, deodata. Dar asa mi se pare cel mai usor, de dorit. Si, in ciuda tuturor neajunsurile, trece-ne mai incolo, te rog. Mai lasa-ne sa (ne) iubim putin. Te rog. Sa cantam. Sa dansam. Sa ne bucuram.

PS: buna, scrie-mi te rog cateva randuri despre moarte care sa ma faca sa traiesc mai bine. multumesc

ChatGPT said:

Moartea, deși inevitabilă, este un memento puternic al fragilității și frumuseții vieții. Ea ne învață că timpul nostru este limitat, iar acest lucru poate deveni cel mai prețios dar. În fața conștientizării morții, micile griji își pierd din importanță, iar bucuriile simple – o conversație sinceră, o rază de soare, râsul cuiva drag – capătă o lumină nouă.

Gândește-te la moarte nu ca la un sfârșit, ci ca la un ghid care îți șoptește să iubești mai mult, să ierți mai repede și să trăiești cu pasiune. Dacă fiecare zi ar putea fi ultima, de ce să nu fie cea mai bună? Poate că sensul vieții nu este să o facem perfectă, ci să o facem semnificativă – prin gesturi de iubire, momente de curaj și autenticitate deplină.

A trăi bine înseamnă să accepți că moartea vine și, tocmai de aceea, să alegi să trăiești acum. 🌿

(A)casa

Ce inseamna “acasa”? As putea filosofa mult pe tema asta dar ma gandesc acum la "acasa" ca la locul fizic in care ma simt acasa.

In mica copilarie, pt mine “acasa” insemna casa bunicilor materni. Am inceput sa stau la ei mai mult de pe la 6 luni, cand mama a trebuit sa se intoarca la serviciu. Evident ca nimeni nu m-a intrebat daca vreau sa stau la ei😊 Poate parea ciudat sa scriu asta dar cred ca energetic am putea face mai mult pt copiii mici: sa le explicam, cu cuvinte, chiar daca ei nu inteleg, de ce facem ceea ce facem. 5ani mai tarziu, cand bunicii au hotarat sa faca schimb de casa si sa se mute mai aproape de ai mei, pt ca urma sa intru la scoala si ei putea sa aiba grija de mine, nu m-au intrebat, din nou, daca asta as vrea eu. Nu imi amintesc nici sa imi fi explicat. Poate au facut-o desi cine stia atunci sa faca lucruri de genul asta?.... Oricum, gestul lor si tot efortul mental, emotional si fizic de a se muta intr- casa noua la varsta lor sunt de admirat.

In acelasi timp, exista si un alt nivel la care am trait acele evenimente. Si pe care l-am descoperit tarziu, in terapie. Acela al abandonului. Si cred ca aici intra si al abandonului casei.

Acasa la bunici era cald si sigur. Asociez starile astea cu casa de acolo, cu atmosfera din ea, cu energia respectiva. Acela era genius loci pt mine. Nu am stiut atunci sa imi iau la revedere de la casa. Traisem momente minunate in ea: in bucataria in care bunica gatea si lingeam castronul de coca, mancam delicioasele supe si ciorbe, in sufrageria unde impodobeam cu bunicul bradul de Craciun, stateam pe canapeaua ce mi se parea imensa atunci, cu cuvertura galbena, moale, cu biblioteca in care exista un telefon negru, sic si vechi, in dormitorul in care  dormeam cu bunica care ma legana in brate, plimbandu-se cum mine prin camera, in timp ce imi canta si, in unele seri, imbracata in costumul meu de urs (ce material era?) incercam sa imi prind ingerasul, care se tot ascundea pe sub perna si aiurea, conform spuselor bunicii.

Am si trei amintiri triste din acea casa: una, cand am stat la la masa mica, cu fata la perete, in timp ce toti ceilalti radeau impreuna si se ospatau la masa mare, alta cand mama mi-a spus ca tata are treaba si nu va veni sa ma vada desi il asteptasem nerabdatoare toata ziua si am plans cu papusa cea noua in brate, si alta cand ma uitam de pe balcon la copiii de afara si eu (nu mai stiu de ce) nu puteam sa cobor sa ma joc cu ei.

Eram fericita acolo, era bine si cald in apartamentul cu 3 camere, decomandat, in care cred ca locuise si mama si, dupa divort, unchiul meu G adusese o parte din mobila. La intrare era un hol micut cu un cuier, o debara si o camara, o usa spre bucatarie, pe dreapta, usa in fata, spre sufragerie. Bucataria cred ca era una tipica anilor 80 din Romania acelor vremuri, poate chiar, dupa ce am vazut la Berlin, as putea spune, asemanatoare cu alte bucatarii socialiste. Un frigider, o masa pe stanga, faianta alba parca, aragaz, chiuveta si blat pe dreapta. Nu imi amintesc unde erau amplasate dulapurile suspendate. In camere era parchet, si ce fain era – parchet adevarat, maro inchis, care pe alocuri trosnea. In sufragerie erau corpuri inalte de biblioteca, o vitrina si un dulap de moda veche, maro si ele, dormeza, televizorul si pe jos un covor. Pe dreapta, cum intrai in sufragerie, era usa ce dadea in balconul mare unde rufele stateau la uscat si in dulap erau pastrate bunataturile bunicii – conserve, gemuri, compoturi. Bunicul  facea vin dar nu mai stiu daca tinea butoiul in camara de pe hol sau in balcon dar cert e ca sufla in el printr-o teava lunga din acelasi material folosit mai tarziu ca sa suflam cornete. Eram fascinata de cum vantura bunicul  vinul. Am incercat o data sa suflu si eu prin ea si am simtit ca mi se opreste respiratia in piept, dar asta era deja cand crescusem si ei se mutasera in cealalta casa.

Din sufragerie dadeai intr-un alt hol in care drumurile se departeau catre alte 4 incaperi: baia pe stanga cu un geamlac ce dadea in balcon si care ne-a salvat pe mine si pe varul meu E cand am ramas inchisi in baie; un alt dormitor langa care era un pat mare in care dormea bunicul; o alta debara, in fata, unde aparuse la un moment dat un soricel (cum aparuse tocmai acolo??) si pe care l-au prins cu o capcana improvizata dintr-o oala, ademenindu-l cu ceva de mancare (cascaval?...desi pe acela se pare ca il vedeam mai mult la telejurnal – gluma a la 80s, via Andries); la stanga era dormitorul meu si al bunicii, cu 2 paturi, un recamier al meu la intrare in camera, pe dreapta, si o canapea (?) pt bunica, un dulap si scanul de langa usa pe care trebuia sa imi asez frumos hainele. Fereastra dadea spre aleea din fata blocului atat de frumoasa in amintirea mea dintr-o toamna cand ma plimbau cu bunicul pe ea. Din balcon vedeam in spatele blocului si, desi stateam la 2 (sau la 3?) mi se parea ca stam asa de sus.

Doamne, ce dor imi e de casa aceea! Si de bunici, si de iubirea lor!

Pe acelasi etaj, bunicii (bunica in special) se imprietenise cu vecinii (asa cum a facut si ulterior) asa ca ne duceam cateodata in vizita la tanti Ami si la dr X ( din pacate nu imi mai amintesc numele lui). Noi stateam langa lift, dr in fata noastra, langa scari, tanti Ami langa noi. Cine statea in alt 4 lea apartament de pe etaj?... La ei mergeam cu colindul sau cand bunica mai facea faimoasele ei prajituri, foarte probabil si cu alte ocazii. Imi amintesc ca m-a impresionat apartamentul doctorului – parea mai rece si mai spatios decat al bunicilor. Cred ca aveau o fiica, studenta si ea la Medicina. La tanti Ami si sotul ei era mai cald si tabloul cu flori imi placea mult.       

Multi ani mai tarziu, cand a fost sa imi iau o casa a mea am oscilat intre D.T. si cartierul in care crescusem cu bunicii. Si totusi au trecut cativa ani pana cand am realizat ca ma mutasem la cateva strazi distanta fata de blocul in care locuisem in copilarie. Fugisem cred inapoi acolo unde fusesem fericita. Tot in aceeasi zona statusem cu o amica o vreme, intr-o  garsoniera, dar nu reusisem sa ne impacam prea bine si ma mutasem inapoi la ai mei. Plecasem din nou si, dupa ce intr-un an m-am mutat de 7 ori, in 7 case diferite, am decis sa fac un credit si sa investesc in propria locuinta. Chibzuisem cum e mai bine sa fac, ma sfatuisem cu contabila si nu numai, si am ales in cele din urma aceasta casa pt ca m-a fascinat privelistea. Am luat-o in 2007 cu gandul sa o vand dupa 2-3 ani si sa imi iau una mai mare. Dar … a venit recesiunea si multe altele si am ramas in ea. And now I feel I’ve outgrown it. Dar ea este casa care m-a ajutat sa ma vindec.

Este o casa mica, cu un perete mov la fel ca storurile, cu un semineu fals in care stau carti si pe care am sigurele poze din casa: una cu mine, la 3 ani, si alta cu bunicii mei materni razand.

In casa asta am facut de toate, sau aproape de toate. Cred ca imi stie toate fricile si iubirile si dorintele si visele si visurile, incercarile si nereusitele, toate povestile; ma stie pe mine asa cum sunt, in toate ipostazele mele. Am parasit-o de cateva ori si m-am intors la ea de tot atatea ori. Am visat-o, am crescut in ea si cu ea. Si acum, cand pot pleca sa locuiesc intr-o casa mai mare, imi e greu sa ma despart de ea. Nu ma asteptam la asta. Dar vreau sa stie si ea, si toti, cat de mult o iubesc, cat de speciala este ea pt mine si cat de mult ii datorez. Si ca oriunde voi sta in viata asta, ea va ramane parte din mine, din amintirele mele.

Multi timp a stat tare golasa. In primul an nu am avut o chiuveta functionala in bucatarie. Dar eram atat de incantata de ea incat pana si I. m-a vizitat si a stat in ea. Apoi R., si M. Am ranit-o si i-am facut rau. Acolo m-am ranit si mi-am facut rau. A fost primitoare si rabdatoare cu mine. Si e prima oara cand o zugravesc chiar eu, sau, ma rog, parti din ea. As fi putut sa fac mai mult pt ea dar de multe ori am considerat ca altele sunt o prioritate. Si realizez acum ca m-am gandit mereu ca acolo sunt cumva temporar. Ca “o sa ma fac mare” si o sa ma mut intr-o casa mai mare. Acesta a fost si gandul initial: decat sa dau banii pe chirie, mai bine ii investesc in propria casa, pe care o s-o vand la o pret mai bun ulterior. Oare si casele vor sa fie doar ale cuiva asa cum copiii vor sa fie iubiti de parinti? Caci eu simt ca a mea este foarte legata de mine. Si eu de ea.

In pandemie am descoperit de la fereastra ei, de pe “prispa”, cat de magnifice sunt apusurile de soare.  In anumite momente ale zilei, pe pereti sau pe dulapul mare alb apar umbre, ca niste tablouri, ca niste cadouri pe care mi le deseneaza chiar ea, cu ajutorul naturii.

In casa mea mica e cald si bine, asa cum era pe vremuri in casa bunicilor mei materni. Pare o bucatica rupta din casa mai mare. Oare stie cat de mult o iubesc? Si cat de recunoscatoare ii sunt ca a avut grija de mine in toti acesti ani, m-a continut, m-a protejat, m-a ascultat si mi-a vorbit, in felul ei, ca sa pot intelege mai bine unele lectii. Si ca o rog sa ma priveasca cu ochi buni daca voi fi fericita si in alta casa. Si sa aiba la fel de multa grija de cei care vor locui pe viitor in ea.

Multumesc. Te iubesc. Imi pare rau. Te rog sa ma ierti. Tu esti parte din “acasa”, Casuta mea.  

Maturizare, parinti si iubire. Si o amintire despre cearta

 Am o postare mai veche despre "Maturizare si parinti" care mi-a amintit de o intamplare destul de recenta.

Aveam o discutie destul de intensa, emotionala, cu o veche prietena veche. Ne calcasem cumva reciproc "pe bataturi" si incercam sa rezolvam situatia. Eram in casa parintilor ei, care nu erau in momentul acela acasa. Nu incepusem demult conversatia. Dupa cateva replici si un puls accelerat, ne-am oprit brusc din cauza reintoarcerii alor ei. Au intrat in camera in care stateam. Ne-am salutat. Ei erau inca in picioare, asezau diverse plase care pe unde, ne-au intrebat ce facem, daca am mancat. Noi sedeam pe doua scaune iar eu am urmarit pret de cateva secunde reactia prietenei mele in timp ce imi treceau fel de fel de ganduri si ma incercau emotii: "o sa le spuna ca vorbeam? ne ridicam impreuna sa continuam discutia in alta parte? era foarte important ce ziceam, amandoua, si nu ne putem opri acum." Doar ca discutia intre ei a continuat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Si semana atat de bine cu multe alte relatii toxice in care ascundem lucrurile sub pres, in care simulam ce bine ne este fata de familie, vecini, colegi,etc. Pentru ca... si aici the sky is the limit: nu vrem sa ii suparam pe ceilalti, nu e politicos, nu vrem sa ne facem de rusine, nu vrem sa fim judecati, nu vrem ca ceilalti sa se bage in treburile noastre, etc. Adica, cu alte cuvinte, renuntam si fata de noi la a ne trai emotiile momentului si adevarul unei situatii si le si impunem celorlalti o imagine falsa, conservand un mod de a fi care numai autentic si sanatos nu este, on a long run. Altfel spus, ramanem in starea de "copil". Ca ceilalti se pot supara, ca poate nu le convine situatia, ca isi fac griji, etc foarte adevarat. Dar cine a spus ca adevarul este mereu confortabil? Cine spune ca niste oameni adulti, chiar in relatii de musafir-gazda si parinte-copil nu isi pot exprima nevoile si cere dreptul de a trai adevaruri/ contexte inconfortabile? Exact asta facem de generatii, in multe din familiile noastre: conservam un status quo care e toxic.

Am scris in postarea trecuta ca a-ti trai valorile poate fi frustrant pentru ceilalti, mai ales daca nu au disponibilitatea emotionala (si mentala) de a cauta sa vada lucrurile altfel decat in mod obisnuit; sa inteleaga dinamici relationale care nu mai sunt potrivite. Inteleg cat de greu poate fi, inteleg foarte bine acest proces de maturizare. Iar solutia, de multe ori, daca nu e forta, cred ca este distantarea. Pentru ca iubire cu forta nu se poate, in niciun fel de relatie. And it takes 2 to tango. Si nu poti face munca celuilalt. In fond, este o alegere: tu alegi sa te schimbi, celalalt alege sa ramana la fel. Si la fel de adevarat este ca, in anumite situatii, schimbarea il poate destabiliza pe celalalt prea tare. De aceea cred ca unii parinti vor ramane mereu la fel, pentru ca traiesc identitar anumite comportamente si asteptari de la copiii lor. Si e foarte dureros pentru copii ca trebuie sa faca toata munca pe cont propriu, fara acceptarea si sprijinul parintilor, mai mult chiar, cu invinuirea lor. In rol de parinte, poate ca maturizarea continua cand constientizezi ca proprii copii au devenit adulti, persoane care au puncte de vedere diferite de ale tale. Cateodata copiii, la randul lor, se tem prea tare sa piarda iubirea parintilor, desprinzandu-se si maturizandu-se.  

Misto insa este ca iubirea nu e despre cine are dreptate si daca esti de acord cu mine. Si ca exista diverse grade de libertate intr-o relatie de iubire. Dar da, e important sa poti sa le accepti. 

Cea mai misto amintire despre o cearta o am de acum cativa ani, inainte de pandemie, cu un barbat. O sa povestesc (sper) intr-o alta postare. Doar spun acum cat de recunoscatoare sunt pt ca am trait acea experienta in care, la final, ne-am imbratisat si am avut o metadiscutie despre discutie;)  pentru ca este un reper pentru mine despre ce inseamna sa stii sa te certi cu sens.      

Despre valori si puterea lor

 

Invatarea ca valoare.  Reflectand la cate am auzit in ultimele zile de la prieteni, amici si parteneri de tango, ma gandeam ce putere are valoarea asta in viata mea/ a noastra. Cand viata m-a lovit mai tare (sau mai putin) m-am intrebat de multe ori: “ce am de invatat din asta?”. Nu stiu cand a aparut in viata mea sau am constientizat ca am aceasta valoare. Sau cat de mult este influentata de jobul meu. Sau de cand o traiesc constient si ma folosesc de ea. Dar pe langa confortul pe care mi-l aduce, curiozitatea pe care mi-o stimuleaza, exista un fel de higher meaning/ sens mai profund al vietii, in tot ceea ce mi se intampla. Iar asta, intr-un mod, poate, ciudat, are darul de a ma face sa trec mai usor, sa ma las in experienta mai mult, sa ma relaxez, intr-un fel. Si asta e un maaare castig. Nu imediat mereu, dar mai repede ca altadata.

Poate pentru ca vorbeam in engleza si nu am putut sa sumarizez in doar cateva cuvinte ce am scris mai sus, vorbind azi cu o prietena despre ceea ce experimenteaza in relatia ei, am folosit cuvantul “growing”. Iar reactia ei a fost de a o da pe gluma: “well, I don’t want to be taller than I am”. Am simtit deconectare in acel moment. Poate daca ar fi avut atat de mult in constiinta aceasta valoare, ar fi avut o alta reactie? Poate nu o constientizeaza sau nu are aceasta valoare? Poate nu a inteles la ce ma refeream.

Ce fain e cand intalnesti pe cineva cu care comunici pe aceeasi lungime de unda si cuvintele par a avea acelasi sens. Dar adevarul e ca, in relatia cu celalalt, oricare ar fi el, desi poate avem aceleasi valori, le traim diferit (cateodata). Vad asta si in familie, si in relatiile de cuplu, si de prietenie, si in organizatii. Iar daca valorile difera…pff, si mai complicat. Dar imi e clar ca nu as/ am putea ajunge la relatii mai sanatoase, mai clare, mai profunde, daca nu vorbim despre valorile noastre, despre cum le percepem, cum le punem in actiune.

Pentru a ne trai cateodata valorile, avem nevoie de curaj. Pentru ca devenim si nu mai “corespundem” mereu imaginii pe care parintii, prietenii, partenerii, etc, o au despre noi. Si avem de facut o alegere: sa ramanem in a ne comporta cum vor ceilalti sau a trai conform valorilor noastre. Si nu e usor deloc. Pentru ca (in experienta mea) nu ne schimbam in aceeasi directie cu ceilalti, mai ales in relatiile de lunga durata, iar oamenilor nu le place schimbarea, mai ales cand le “ataca” modus vivendi. Si atunci incep neintelegerile, certurile, “dar ce te-a apucat?”, “dar tu nu esti asa” si daca (de cele mai multe ori) o iau personal (ca ar fi impotriva lor, nu despre tine), daca nu sunt dispusi sa discute/ comunice/ inteleaga, isi “retrag” iubirea (sub orice forma ar fi ea – materiala, emotionala, financiara, etc). Si atunci, curajul de a iti trai propriile valori vine cu puterea de a renunta la ceea ce celalalt are bun sa iti ofere. Dar si asta cred este o lectie – a devenirii noastre, a asumarii adevarului nostru si a valorilor noastre, de a trai mai autentic si aliniat la cine suntem.  

Lumini si umbre

 Intr-o postare din ianuarie 2022 am scris ca sunt cateva cuvinte care ma definesc: explorare, curiozitate, visare, prietenie, miscare, sens, networking, empatie.

Citindu-le am simtit caldura in piept. Ma recunosc in ele. Si, in acelasi timp, am realizat ca sunt cuvintele mele luminoase, dar ca am si unele mai intunecate, mai gri sau chiar inchise bine la culoare: rigiditate, structura, corectitudine, dreptate, nervozitate, agresivitate, control, vulnerabilitate, tristete. Poate ca le stiu de atata timp, imi e usor sa le pun acum in scris? E o forma de acceptare? Citeam azi o postare a celor de la Centrul Matca despre boala ca vindecare neterminata. Oare ce imi spun despre ranile mele cuvintele mele intunecate, mai mult decat am descoperit pana acum? Ce tot car dupa mine  si nu dau drumul? Cum as putea sa le las?... Am obosit. Ma simt de multe ori acea apa baltita despre care am mai scris. Cand trecutul ocupa prea mult loc, viitorul nu mai  are loc suficient. Sa se faca loc! Tine oare doar de mine? In profilul hologenetic apare rana sacra pe neam. O stiu dar inseamna asta ca trebuie sa o car mereu cu mine? As vrea sa fie mai usor. E soare si sunt recunoscatoare. Am prieteni, timp sa observ, sa ma observ, sa dansez, sa visez. Sper doar sa nu irosesc timpul asta pretios numit Viata.

Saschiz - o incercare etnografica

Drumul de la Crit la Saschiz nu ia mai mult de 15 minute, cu microbuzul. De-o parte si de alta a drumului national vezi vara dealuri verzi si, in tot timpul anului, case, pe alocuri, masini, tiruri care gonesc pe o banda si pe alta si care mai asteapta dupa cate o caruta.

In fosta piata (Saschizul nu era sat initial), loc de negot si “schimb de vorbe”, inainte de venirea comunistilor care au transformat-o pentru a impiedica oamenii sa se intalneasca in numar mare, copacul inalt din parcarea moderna te gazduieste la umbra sa.  Biserica evanghelica fortificata “Sfantul Stefan” sta marturie, inca de la 1493, a vremurilor. Ridicata pe locul unei basilici romanice a fost construita cu sprijinul provinciei Sibiu, membra a celor Sapte Scaune Sasesti. A avut drept de acordare a indulgentelor catolice (1503-1507) si a fost una din bisericile reduit ale Transilvaniei. Oamenii stiau si atunci ca e mai bine sa folosesti lemn la impreunarea grinzilor de lemn, asa ca grinzile si “cuiele” fortaretei-biserica s-au modificat la fel in timp. Clopotele i- au fost topite pentru a fi transformate in arme in timpul primului Razboi Mondial. Dar fiii satului, ajunsi in America, au trimis bani pentru a fi reconstituite: “vorbeste” despre asta inscriptia de pe unul din cele 3 clopote actuale.  La ora fixa si la si jumatate “Bogdan” bate ceasul. Nimeni nu stie de ce statuia care indica ora se numeste Bogdan dar mecanismul tine ritmul trecerii timpului, riguros si ordonat. Turistii urca si coboara treptele abrupte care ajung pana in clopotnita, trecand prin cele 3 niveluri ale bisericii, printre istorii scrise si surprinse in poze si  desene ale Saschizului social, politic, economic. Ghidul descrie cu multe amanunte, cu mandrie, povesti ale sasilor plecati din sat, dar si actuali. In biserica propriu-zisa, orga rasfirata se intinde pe cateva bancute de lemn: toate tuburile au fost scoase pentru a fi curatate si reorganizate. Miroase a statut si ranced. Spiritul protestant transpira prin peretii albi, austeri. Asezarea in biserica aflam ca avea o randuiala si ea: intrau mai intai preotul, apoi femeile si copiii care stateau la mijloc, la urma barbatii care se asezau la margine. O ora mai tarziu, la finalul Liturghiei, se iesea in ordine inversa. Timpul nu era de pierdut, eficienta era unul dintre cuvintele de ordine.

De afara se vede in departare Cetatea care, in aproximativ 2 saptamani de la vizita noastra, se va deschide. Cum vor gestiona fluxul de turisti, ramane inca o intrebare fara un raspuns clar.

Daca pe vremuri era “cool” sa locuiesti de-a lungul drumului principal, denota statut ridicat, acum sa stai mai departe de el indica acest lucru – caci traficul s-a intensificat si e prea mult zgomot, asa ca daca vrei liniste, trebuie sa iti permiti.

Strazile poarta si nume romanesc (Ulita Lutoasa, de exemplu) si sasesc (Bielegoissken) lucru neobisnuit intrucat limba sasilor este doar o limba vorbita, voluntarii care au marcat strazile folosind o transcriere fonetica. Simtul umorului este si el prezent in comunitate: pe usa atelierului de ceramica e atarnata o inscriptie cu un caine si mesajul “stop blaming your farts on me… it’s not funny”, iar pe sortul gazdei de la pranz mesajul cu care ne-a intampinat a fost “iubeste, zambeste, intra pe 2 picioare si iesi rostogolindu-te”.

Ceainarie, activitati cu copiii, schimbarea mentalitatii profesorilor, targul medical, teatru, conservarea biodiversitatii, dezvoltarea comunitatii, a femeilor in particular, turism, inchiriere biciclete si incurajarea ciclismului rural – sunt doar o parte din socialul Saschizului. In zona au loc si concerte (Cobor intre Stejari) dar si  Turul Ovazului, conform afiselor de pe usa ceainariei. Multi sasi au emigrat in anii ’90 in America, acum in sat sunt multe familii venite din afara Saschizului, unele mixte, sasi-romani. Conexiunea cu cei de peste ocean s-a pierdut dupa cel de-al 2lea Razboi Mondial, in timpul comunismului. Desi nu au fizic prezenti, decat in numar mic, in orele cat am stat in Saschiz, satenii au fost prezenti in povestile spuse: de ghidul din biserica, de reprezentantii celor 4 ONG-uri (din 25 ale zonei) cu care ne-am intalnit, in certificatele de maiestrie in ale olaritului din atelierul de ceramica, in pozele din magazinul de suveniruri, in toata mancarea delicioasa servita la pranz pregatita de maini dibace. Chipurile si vocea oamenilor din Saschiz mi le amintesc prin femeile voluntari care ne-au povestit despre activitatile lor, a doamnei care ne-a servit bauturile racoritoare, a celei zambitoare si vorbarete care ne-a ospatat, a ceramistului tacut din atelier.

“Feel the village” – a spus la un moment dat Cristina de la Adept Foundation. Saschizul creste si se dezvolta cu oamenii locului si pentru oameni si natura. Genius loci la Saschiz se simte si se exprima prin gradina Ceanariei unde multiple specii de flori colorate si plante cresc impreuna si isi sustin cresterea reciproc.

Via Transilvanica - a perspective of the road

Back in 2023, the idea of taking a trip on Via Transilvanica got me. I got in contact with some organizers of trips, downloaded the app and started to read about experiences of people going on it. The project didn’t materialize itself until June 2024 when I found myself, in an unexpected way, going on this road. And so, I started to think of it. 

The road in itself as an observed object, in terms of shapes and texture, consists of parts made out of gravel, asphalt, others of dirt and grass (transforming into dust that goes up in the air every time a car passes by), others are a mixture of all; some parts are wide, others are narrow, some go through the forest, others through villages; while some are marked, have names (Ulita Lutoasa/Bielegoissken), others remain unmarked & unamed.

The road is a depositary of cars and trucks, parts of agriculture devices, garbage either scattered around or deposited in trash bins (proof that people in or just passing through villages consume chips, sweets, or playing with toys), leftovers from animals that even if you don't see you know are passing by (like sheep and bears), or others that you meet at various times of the day (chickens, dogs, cats, butterflies, all sort of insects...), pipes that eventually will go unseen, under the roads. At points, it holds signals, indicators, and electricity poles. "Dirt and stone roads are part of the Saxon tradition of closure " the elders of the villages say, according to Irina Dobrita in the podcast “Sfertul Academic”.

Some parts of the road have obstacles that at night one can stumble upon. Odors can be smelled from sewage canals which overflow from houses into the road. At times one feels the summer heat burning the skin cause there are no trees to hide under. 

The road transforms and becomes a bridge when it goes above the river or becomes a parking slot (for bicycles and cars) or a small playing spot.

The road is also an observation point. One can notice a rhythm of life: in the morning the roasters crows, during the daytime - carts, cars, tractors, buses selling flowers, fruit, vegetables, chickens pass by. Different people walk along the road, stop to chat or, along the way, sit at the tavern. Children, like Darius, play in the sand but also with the two Fisher puppies that an older boy “has taught to pull on the leashes". Music sometimes is loudly screaming. During evenings, houses inhabitants go out to the gates, sit on benches and eat seeds or/and chat. Others, like Luca, ride BMX bicycles with even 40km/hour. Walking on the road, one can take a peek in people's home, especially during night.

By looking from above (on a Saxon village map), one can observe the continuous line of houses, facing the street. Along the roads one can find fences, transparent or solid. As Cristina from ADEPT Foundation pointed out: “by building fences, we've created a road that brings the bears closer to us, guiding them to the source” – meaning that a road can emerge without intent and it can lead to unwanted destinations, even inviting animals to interfere with human inhabited areas.

The road talks about people habits, education, way of living, meaning, and so many others.

Via Trasilvanica, the creators say, is meant to be a “road that unites […] through which entire communities that were on the verge of extinction are given a new meaning and a possibility of economic development through a type of tourism done in peace and quiet, in which the main actor, the hiker, does not need luxuries, but instead is content with the basics and knows how to appreciate the value of local products, has respect for the work schedule of the people in the communities, is curious and helpful”. The “road that unites“ can be viewed as a link between generations and a material object that passes from one generation to other.

A road though can also divide – it puts houses in opposition to each other, facing one another as warriors in a battle; it causes divisions by raising questions like “to build or not to build the national road through the village?” – thinking of economic advantages or peace of living, “to pave or not to pave the old road?” – for tourists is cool to have it “traditional” while for the inhabitants the asphalted road would allow them to easily travel around. The road “decides” where to live too: it used to be cool to live by the main road, now as the traffic intensified, the main road keeps people away from it.

For me, the road during the summer camp acted as a Trinity with 3 milestones: the accommodation place, the meals place and lectures place. It acted as a bildungsroman, and a support for the rhythm of life - exploration, restoration and gaining energy.

The day we went on a trip, the road unfolded again in front of my eyes with a new meaning: the path of life - as we all are an intersection of 2 family lines. And by looking at the intersection as a potentiality, we are the road of the future caring with us the inherited roads of the past.