Căutătorii pământului s-au împărţit cândva pe două mari căi. Cei de la Răsărit au luat calea lăuntrică, au coborât în interior şi s-au dedicat atât de mult spiritului, încât au uitat de lume – şi-au hrănit bogăţia interioară dar trupurile lor trăiesc acum în cea mai mare mizerie cu putinţă de imaginat. Cei de la Apus, pe de altă parte, au pornit să cutreiere şi să ia stăpânire tot ce au găsit în exeterior – s-au umplut de lucruri dar, uitând cine sunt, nu a mai rămas nimeni să se bucure de toate acestea. Sufletul umanităţii este divizat. Nu e de mirare că nicăieri, oricine am fi, orice am face, nu reuşim să ne găsim liniştea.
Acestea sunt timpurile Marii Reuniri. E vremea să încetăm să ne mai torturăm, să mai amputăm cu cruzime părţi din noi, e timpul să devenim fiinţe complete. Să ne centrăm în esenţa noastră divină şi să o lăsăm să coboare în această lume, să o penetreze şi să o lumineze. Noi suntem creatorii acestei lumi. Tot ceea ce este ne reflectă pe noi. E timpul să încetăm să ne mai luptăm. Nu e nimic de câştigat, nimic de cucerit, nimic de dobândit. Să trăim în lume fără a-i aparţine, fără a ne agăţa de ea. Să curgem odată cu viaţa – acesta este înţelepciunea zenului. Zenul nu este doar despre a face, cum nu este nici doar despre a fi. Este despre a face fiind. Prezenţă şi abandon în faţa imensităţii vieţii – asta este zenul.
