Prieteni

 Va fi un post trist sau unul cald, de recunostinta? Sau amandoua?

Azi am aflat ca o prietena din Asia, care mi-a fost apropiata in perioada petrecuta acolo, nu mai e. Cancer. Sunt multi ani de cand am plecat de acolo si inca nu am revenit. Si as fi vrut sa ma ma pot duce la inmormantare macar. F era hotarata, indrazneata, calda, plina de viata si grijulie. Avea putin peste 50 de ani.

Acum 3 saptamani prietena din America de Sud mi-a spus ca nu a mai ajuns vara asta in Europa pentru ca a descoperit ca are cancer. Si a inceput chimioterapia. Nu are inca 40 de ani. Aveam in plan sa merg la ea acum 2 ani. Dar a venit pandemia. 

Acum un an, D a aflat de o tumora pe tiroida. A invatat multe in perioada asta, a optat pentru tratamente alternative chimioterapiei, se iubeste mai mult. Este la fel de minunata, calda si haioasa ca de obicei.

R avea 32. In cateva luni dupa ce a aflat, s-a dus. Avea o credinta mare. Nu am apucat sa ne mai vedem. Imi  amintesc mereu de ea razand, rasul ei contagios, pofta de viata, rujul rosu si spiritul ei ludic.

Intr-o dimineata de martie, anul acesta, I nu s-a mai trezit. Avea putin peste 50 si era una dintre cele mai sanatoase persoane pe care le cunosteam: la ea mergeam la masaj, facea zilnic exercitii, iubea pisicile si era tare blanda si intelegatoare. Poate prea mult? 

Atata moarte in jur. Atata viata. Atatea incercari. Atatea povesti. Atata fragilitate.

Nu e usor sa traiesti. Sau cel putin asa percep eu viata. De multe ori cand am vorbit despre asta si cand meditez la asta, ii pare ca a muri e mult mai usor. Am ajuns la acea varsta deja in care sa ne luam la revedere? Poate traiul asta bun, vremurile astea de pace, avansul medicinei, ne-au creat iluzia ca vom trai cu totii pana spre suta. Dar nu e totusi prea devreme? Ce ne spun cancerul,  bolile de inima si AVC-urile?

Recunostinta pentru toata caldura pe care am primit-o de la ele, pentru ras, si dans, si masaj si tot ceea ce am invatat de la ele si prin ele!  

Alegerea meseriei

Mi-am dat seama (poate mai clar ca in trecut) ca meseria pe care mi-am ales-o compenseaza atat de bine nevoia din copilarie care mi-a lipsit foarte mult: sa fi comunicat, sa fi vorbit, sa fi inteles ce gandeste celalalt (aka mama si tata), sa ma simt vazuta, ascultata, inteleasa. Si pe cat posibil, sa fie facute intr-o atmosfera armonioasa. Poate ce am de facut (asa simt) este sa ajung la un echilibru mai bun intre a-i sustine pe ceilalti si a ma sustine si pe mine, a nu da mai mult decat pot sau e sanatos pentru mine.

Sunt foarte curioasa: care sunt motivele (mai degraba inconstiente) pentru care oamenii isi aleg meseria? Se spune ca e bine in viata sa faci 2 meserii. Si daca e sa ma iau dupa vorbele lui Jung ("viata incepe dupa 40 de ani"), mai intai facem o alegere mai mult legata de asteptarile altora, apoi una mai in acord cu mine mai autentic. Cred ca la mine e o diferenta de abordare: mai intai a fost despre a fi corect, ordonat, a lucra in multinationale, intr-un mod mai safe; apoi, prinzand incredere in mine, am devenit freelancer, sunt mai degajata in activitate, focusul este pe ceilalti (suport, invatare) pentru ca nu mai am nevoie sa demonstrez, si mai increzatoare&curioasa in fata necunoscutului.     

Stari

La inceputul pandemiei am fost fericita: urma sa lucrez de acasa, fara stres prin transportul in comun, fara prea multi oameni in jurul meu, din lumea mea, aparata cumva de ecranul laptopului. Am simtit ca pot face lucruri concrete si le-am facut: sa stau in casa, sa ma izolez fizic, sa apelez la curieri pentru orice aproape aveam nevoie, sa fac newsletter pentru serviciu, sa invat despre aplicatii online si sa ii invat si pe altii. Pana si de ziua mea am gasit, foarte ingenios, o solutie. In plus era primavara, apusurile de la fereastra erau magistrale si pe “prispa” improvizata am citit ore in sir.

Acum nu mai a mai fost la fel: si asta s-a vazut in nivelul de anxietate. Primele 2 saptamani au fost cele mai nasoale. Am stat mult mai mult pe surse, pe facebook, la telefon. Mi-am facut bagajul, mi-am cumparat masca, am gasit lista buncarelor din vecinatate, am facut un plan de evacuare. Si am realizat din nou, cat de imprevizbila este viata, si ca vedem (vad) pana “unde bat farurile”, uneori chiar pe faza scurta. Mi-e chiar dor cumva de inceputul pandemiei – ulterior nu a mai fost la fel – iar acum, la mai multe saptamani dupa inceperea razboiului, m-am oprit din a sta in frenezia de inceput pentru ca era epuizant iar controlul meu asupra conflictului in sine = zero.

Ce pot face si fac in continuare este sa domolesc conflictul din mine, sa lucrez cu mine, sa iau decizii despre viata mea, atat cat imi este permis, sa pun intentii, sa le spun celor dragi ca ii iubesc, sa nu mai aman, sa fiu mai ancorata in acum si aici, sa pun focus pe job si pe ce pot da mai departe.

Nu e usor sa te trezesti din visare mai ales cand e atat de usor, placut si nu ai luat tu decizia ci cumbva esti aruncat in directia asta (cate decizii de fapt luam noi cu adevarat si nu ne pune viata sa o facem? Vorba lui P.: “subconstientul a plecat cu mult inainte sa paveze drumul”). La nivel colectiv, as zice ca ies niste umbre grele din noi….  

Sunt recunoscatoare pentru acum si aici. E pace, e cald in casa, am tot ce imi trebuie sa traiesc, am prieteni. Si am un job foarte misto care, desi obositor cateodata, imi place foarte mult! Si starea de oboseala se simte foarte diferit fata de anul trecut, de exemplu, cand nu imi placea ce lucram. Asta este viata mea. Multumesc, te iubesc! yesthankyoumoreplease :) 

Eu

 

Am fost invitata sa scriu despre mine…hmm…simplu si complicat in acelasi timp. Ore voi cum va descrieti? Cum raspundeti la intrebarea: cine sunt eu? … Oare ce le-as spune despre mine copiilor mei? Ce ar spune despre mine prietenii mei? – desi la intrebarea asta cam stiu sa raspund pentru ca acum cativa ani am facut acest experiment: le-am trimis un email cu rugamintea de a-mi raspunde la aceasta intrebare. Unele raspunsuri m-au surprins😉

Sunt femeie. Am cateva decenii pe aceasta planeta scoala, in aceasta viata. Cred ca am mai trait aici – in regresie mi-au aparut 2 momente: unul din vremea romanilor, altul mai tarziu, in vremea si lumea vikingilor. In viata asta am iubit, am fost iubita, am ranit si am fost ranita. Imi place sa calatoresc, sa descopar, ma identific cu un explorator. Si poate la fel de mult imi place sa visez. Si sa observ. Mi-am facut de curand un test (https://mycreativetype.com/) din care a reiesit ca sunt un Dreamer. In copilarie imi doream sa fiu doctor, ca adolescenta indragostita de munti si excursii visam sa devin geolog. O discutie despre cariera, cu mama, m-a facut sa schimb directia catre economie caci imi placea mult matematica (mi-e dor sincer de integrale si functii!). Dar anii de voluntariat m-au contaminat iremediabil cu microbul training-ului.

Cred ca un alt cuvant care ma defineste este: prietena. In relatie cu orice fiinta stiu mai degraba sa fiu prietena – si cu femeile si cu barbatii si cu copiii, si cu cei mai tineri si cu cei mai batrani, pana si cu animalele. Am considerat de multe ori ca prietenii au fost mai degraba familia mea: pentru ca i-am simtit mai aproape de mine, pentru ca simteam ca ma cunosc, ca stiu cine sunt. Au fost insa momente in viata cand am constatat ca sangele apa nu se face si intre mine, prietena, si familie, celalalt va alege familia.

Sunt un om care, mai mult decat altii, are nevoie sa se miste: astfel imi pare ca sunt ca o apa baltita. De cateva zile chiar parca nu am astampar: m-as urca in primul avion si as zbura … catre o tara mai calda, nu departe, dar unde viata are mai multa rabdare cu mine, cu timpul, dar si mai colorata. Si mi-ar oferi sa descopar un sens. Este sensul calatoria in sine? …Sunt un explorator curios. Baletul, tango-ul, excursiile prin munti, calatoriile din anii de voluntariat, cele din perioada Asia, qigong-ul, escalada toate m-au incarcat pozitiv. Si ma fac sa ma simt vie. Miscarea se leaga de spatiu: iar eu am nevoie de spatiu. Am nevoie si imi place sa fiu pe cont propriu – de aceea nu ma incadrez in tipul traditional de femeie in relatie de cuplu (recunosc ca mi se pare bolnavicios sa vad oameni, deopotriva femei si barbati, care nu fac lucruri decat impreuna cu partenerul/ partenera. Hell, no!).

Sunt o introverta, clar. Extroverta din mine e comportament invatat. Ma fascineaza oamenii – cum gandesc, ce simt, creativitatea lor, placerile lor. Atata timp cat nu imi este incalcata libertatea, imi destul usor sa admit diversitatea acestei lumi. I can also be a bitch, sometimes😊 Adica pot reactiona cu multa duritate, in anumite conditii. Am trecut multi ani prin diverse terapii: firea mea intrebatoare si nevoia de a intelege mai bine viata mea, ca si curiozitatea de a descoperi terapiile in sine m-au purtat prin felurite contexte: analiza tranzactionala, psihanaliza, constelatii familiale si organizationale, hipnoterapie, regresie, reiki, bionenergoterapie, recall healing, access bars, si altele. Imi vine usor insa sa fiu continatoare si empatica. Si asta, alaturi de curiozitate, non-judecata si structura, ma face un coach bun.

Imi place sa lucrez cu mainile, si cred ca am abilitati bune practice si buna orientare in spatiu. Iubesc sa asamblez mobila😊, imi place sa tricotez, crosetez; am lucrat pe gherghef desi ii invidiam pe baieti ca la lucru manual ei faceau traforaj si eu salam de biscuiti…

De-a lungul timpului, si chiar si azi, am pus multi oameni in legatura: unii au ajuns sa se casatoreasca, altii sa faca afaceri impreuna, altii sa se imprieteneasca intre ei. Imi place la nebunie sa contribui in felul asta la constructia retelei umane: e ca si cand tes o panza invizibila care conduce fluxul vietii in feluri miraculoase.

Tind sa fiu serioasa desi imi place mult sa ma joc si sa rad. O sa imi fac un tricou pe care sa scriu “Love boardgames!” 😊Si imi plac povestile, filmele fantasy, anime-urile, cartile lui Murakami. Iubesc natura care, vorba poetului, cateodata imi raspunde la nicio intrebare. Cred in iubire dar am cunoscut frica, rusinea si violenta, cred ca timpul nu vindeca ranile dar le da o perspectiva diferita si conduce, daca lucrezi cu tine, la o scadere a intensitatii emotionale. Cred ca totul ramane impregnat in corp – cel mai bun prieten si ca avem nevoie sa il ingrijim daca vrem sa ne bucuram de viata. Cred ca viata este mult mai complexa decat ce se vede la suprafata si ce mintea rationala intelege si pentru mine e tot mai linistitor pe masura ce descopar profunzimile vietii.

Sunt recunoscatoare pentru tot si toate desi ma plang, inca putin prea mult cred, intrucat cateodata doare.

In una din scenele din “Eat, pray, love”, personajele stranse in jurul unei mese in Italia povestesc despre cuvintele care ii caracterizeaza. Eu am cateva: explorare, curiozitate, visare, prietenie, miscare, sens, networking, empatie.