Alegerea meseriei

Mi-am dat seama (poate mai clar ca in trecut) ca meseria pe care mi-am ales-o compenseaza atat de bine nevoia din copilarie care mi-a lipsit foarte mult: sa fi comunicat, sa fi vorbit, sa fi inteles ce gandeste celalalt (aka mama si tata), sa ma simt vazuta, ascultata, inteleasa. Si pe cat posibil, sa fie facute intr-o atmosfera armonioasa. Poate ce am de facut (asa simt) este sa ajung la un echilibru mai bun intre a-i sustine pe ceilalti si a ma sustine si pe mine, a nu da mai mult decat pot sau e sanatos pentru mine.

Sunt foarte curioasa: care sunt motivele (mai degraba inconstiente) pentru care oamenii isi aleg meseria? Se spune ca e bine in viata sa faci 2 meserii. Si daca e sa ma iau dupa vorbele lui Jung ("viata incepe dupa 40 de ani"), mai intai facem o alegere mai mult legata de asteptarile altora, apoi una mai in acord cu mine mai autentic. Cred ca la mine e o diferenta de abordare: mai intai a fost despre a fi corect, ordonat, a lucra in multinationale, intr-un mod mai safe; apoi, prinzand incredere in mine, am devenit freelancer, sunt mai degajata in activitate, focusul este pe ceilalti (suport, invatare) pentru ca nu mai am nevoie sa demonstrez, si mai increzatoare&curioasa in fata necunoscutului.     

Stari

La inceputul pandemiei am fost fericita: urma sa lucrez de acasa, fara stres prin transportul in comun, fara prea multi oameni in jurul meu, din lumea mea, aparata cumva de ecranul laptopului. Am simtit ca pot face lucruri concrete si le-am facut: sa stau in casa, sa ma izolez fizic, sa apelez la curieri pentru orice aproape aveam nevoie, sa fac newsletter pentru serviciu, sa invat despre aplicatii online si sa ii invat si pe altii. Pana si de ziua mea am gasit, foarte ingenios, o solutie. In plus era primavara, apusurile de la fereastra erau magistrale si pe “prispa” improvizata am citit ore in sir.

Acum nu mai a mai fost la fel: si asta s-a vazut in nivelul de anxietate. Primele 2 saptamani au fost cele mai nasoale. Am stat mult mai mult pe surse, pe facebook, la telefon. Mi-am facut bagajul, mi-am cumparat masca, am gasit lista buncarelor din vecinatate, am facut un plan de evacuare. Si am realizat din nou, cat de imprevizbila este viata, si ca vedem (vad) pana “unde bat farurile”, uneori chiar pe faza scurta. Mi-e chiar dor cumva de inceputul pandemiei – ulterior nu a mai fost la fel – iar acum, la mai multe saptamani dupa inceperea razboiului, m-am oprit din a sta in frenezia de inceput pentru ca era epuizant iar controlul meu asupra conflictului in sine = zero.

Ce pot face si fac in continuare este sa domolesc conflictul din mine, sa lucrez cu mine, sa iau decizii despre viata mea, atat cat imi este permis, sa pun intentii, sa le spun celor dragi ca ii iubesc, sa nu mai aman, sa fiu mai ancorata in acum si aici, sa pun focus pe job si pe ce pot da mai departe.

Nu e usor sa te trezesti din visare mai ales cand e atat de usor, placut si nu ai luat tu decizia ci cumbva esti aruncat in directia asta (cate decizii de fapt luam noi cu adevarat si nu ne pune viata sa o facem? Vorba lui P.: “subconstientul a plecat cu mult inainte sa paveze drumul”). La nivel colectiv, as zice ca ies niste umbre grele din noi….  

Sunt recunoscatoare pentru acum si aici. E pace, e cald in casa, am tot ce imi trebuie sa traiesc, am prieteni. Si am un job foarte misto care, desi obositor cateodata, imi place foarte mult! Si starea de oboseala se simte foarte diferit fata de anul trecut, de exemplu, cand nu imi placea ce lucram. Asta este viata mea. Multumesc, te iubesc! yesthankyoumoreplease :)