Am o postare mai veche despre "Maturizare si parinti" care mi-a amintit de o intamplare destul de recenta.
Aveam o discutie destul de intensa, emotionala, cu o veche prietena veche. Ne calcasem cumva reciproc "pe bataturi" si incercam sa rezolvam situatia. Eram in casa parintilor ei, care nu erau in momentul acela acasa. Nu incepusem demult conversatia. Dupa cateva replici si un puls accelerat, ne-am oprit brusc din cauza reintoarcerii alor ei. Au intrat in camera in care stateam. Ne-am salutat. Ei erau inca in picioare, asezau diverse plase care pe unde, ne-au intrebat ce facem, daca am mancat. Noi sedeam pe doua scaune iar eu am urmarit pret de cateva secunde reactia prietenei mele in timp ce imi treceau fel de fel de ganduri si ma incercau emotii: "o sa le spuna ca vorbeam? ne ridicam impreuna sa continuam discutia in alta parte? era foarte important ce ziceam, amandoua, si nu ne putem opri acum." Doar ca discutia intre ei a continuat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Si semana atat de bine cu multe alte relatii toxice in care ascundem lucrurile sub pres, in care simulam ce bine ne este fata de familie, vecini, colegi,etc. Pentru ca... si aici the sky is the limit: nu vrem sa ii suparam pe ceilalti, nu e politicos, nu vrem sa ne facem de rusine, nu vrem sa fim judecati, nu vrem ca ceilalti sa se bage in treburile noastre, etc. Adica, cu alte cuvinte, renuntam si fata de noi la a ne trai emotiile momentului si adevarul unei situatii si le si impunem celorlalti o imagine falsa, conservand un mod de a fi care numai autentic si sanatos nu este, on a long run. Altfel spus, ramanem in starea de "copil". Ca ceilalti se pot supara, ca poate nu le convine situatia, ca isi fac griji, etc foarte adevarat. Dar cine a spus ca adevarul este mereu confortabil? Cine spune ca niste oameni adulti, chiar in relatii de musafir-gazda si parinte-copil nu isi pot exprima nevoile si cere dreptul de a trai adevaruri/ contexte inconfortabile? Exact asta facem de generatii, in multe din familiile noastre: conservam un status quo care e toxic.
Am scris in postarea trecuta ca a-ti trai valorile poate fi frustrant pentru ceilalti, mai ales daca nu au disponibilitatea emotionala (si mentala) de a cauta sa vada lucrurile altfel decat in mod obisnuit; sa inteleaga dinamici relationale care nu mai sunt potrivite. Inteleg cat de greu poate fi, inteleg foarte bine acest proces de maturizare. Iar solutia, de multe ori, daca nu e forta, cred ca este distantarea. Pentru ca iubire cu forta nu se poate, in niciun fel de relatie. And it takes 2 to tango. Si nu poti face munca celuilalt. In fond, este o alegere: tu alegi sa te schimbi, celalalt alege sa ramana la fel. Si la fel de adevarat este ca, in anumite situatii, schimbarea il poate destabiliza pe celalalt prea tare. De aceea cred ca unii parinti vor ramane mereu la fel, pentru ca traiesc identitar anumite comportamente si asteptari de la copiii lor. Si e foarte dureros pentru copii ca trebuie sa faca toata munca pe cont propriu, fara acceptarea si sprijinul parintilor, mai mult chiar, cu invinuirea lor. In rol de parinte, poate ca maturizarea continua cand constientizezi ca proprii copii au devenit adulti, persoane care au puncte de vedere diferite de ale tale. Cateodata copiii, la randul lor, se tem prea tare sa piarda iubirea parintilor, desprinzandu-se si maturizandu-se.
Misto insa este ca iubirea nu e despre cine are dreptate si daca esti de acord cu mine. Si ca exista diverse grade de libertate intr-o relatie de iubire. Dar da, e important sa poti sa le accepti.
Cea mai misto amintire despre o cearta o am de acum cativa ani, inainte de pandemie, cu un barbat. O sa povestesc (sper) intr-o alta postare. Doar spun acum cat de recunoscatoare sunt pt ca am trait acea experienta in care, la final, ne-am imbratisat si am avut o metadiscutie despre discutie;) pentru ca este un reper pentru mine despre ce inseamna sa stii sa te certi cu sens.
