A little guilty pleasure

 As vrea sa scriu inainte de finalul anului despre unul dintre elementele definitorii ale sale: serialele coreene, una dintre micile (marile?) mele placeri vinovate;) Vorba unei prietene: am tocit Netflixul uitandu-ma la ele, recunosc. 

A fost placut surprinzator sa aflu de la V. ca ele, datorita limbii,  lucreaza pe chakra inimii. Am zambit. A. imi zicea pe vremuri ca rezonez cu romanele lui Harukami pentru ca ma regasesc in personajele lui. Nu stiu daca ma regasesc sau mai degraba ma visez fiind ca unele personaje din filmelele coreene dar ceva imi place al naibii de tare! De la caracterele puternice si in acelasi timp feminine ale personajelor feminine, la stilul glumelor, de la tandretea si vâna personajelor masculine, la replicile inteligente, de la crescendoul naratiunii si povestea de dragoste in sine la descoperirea obiceiurilor unei culturi asiatice, de la curajul personajelor si idealurile pe care le traiesc la admiratia pentru munca, moda care ma intriga (mai ales masculina!) si mancare. Imi place coloana sonora, imi plac scenele lungi (ok, cateodata ma enerveaza:) in care camera sta fixata asupra personajelor, in special a fetelor si ma intriga cum naiba la 30 sau 30 si de ani astia inca mai sunt inca virgini (really?). Ma induioseaza foarte mult scenele de sinceritate, exprimare a vulnerabilitatii...Mi se pare foarte bun jocul actoricesc al unora dintre actori.

Ma enerveaza abuzul autoritatii, mai ales asupra femeilor, ca nu isi spun, de multe ori, clar opiniile, ca se umilesc, ma enerveaza cum plang (they are the mothers & the fathers of drama queens!!! as far as I know).

Nopti, zile, reluari (unele pe repede inainte, doar pe anumite scene)... apogeul este ca am dat follow pe insta a 2 actori..omg, omg, I know...

Nu pot urmari seriale chinezesti, thai sau japoneze intrucat... nu-mi place limba, e ceva anume la coreeena (poate ce am scris mai sus), care imi gadila urechile. Mi se pare incredibil de frumoasa!

Asa ca, God's help, pe langa/ dupa master, de la anul incep coreeana! fingers crossed;) 

Here, I confessed. Let the New Year begin! Be a happy, abundant, healthy one!

Reflectiide duminica

Il urmaream pe Ed Yong (aflat de la CL din Draft four) si admiram prezenta lui. M-am gandit apoi cum e sa "achieve every accolade that I could have ever dreamed of" si (in ciuda sentimentului de oboseala) sa incepi sa faci altceva cu viata ta, fata de sentimentul care ma bantuie ca nu am reusit sa ajung acolo unde mi-am dorit desi am incercat (si inca incerc) in foarte multe feluri, pentru foarte mult timp. It still brokes you dar cred ca intr-un mod foarte diferit. Ce resorturi (interioare si exterioare) te propulseaza acolo unde vrei sa ajungi? Ca de multe ori, cred ca raspunsul nu este unul simplu ci implica multe variabile, altfel ar fi reductionist. 

Ma simt in acel moment al vietii in care simt si vreau sa fac altceva cu viata mea. Nu ma mai simt aliniata cu a tine traininguri si a oferi posibile solutii. Dar mi-as dori sa pot folosi experienta acumulata, profesionala si personala, pentru a contribui. Nu cred ca as putea sa incep "de jos" si nici nu cred ca ar fi posibil pentru ca amprenta personala tot s-ar vedea. Chiar si ca "tanar" antropolog tot as articula unele puncte de vedere cu multa mai multa incredere si tenacitate decat as fi facut-o acum 20 de ani. (vezi episodul de ieri, 3 contra 1, in care eu eram 1 si ele erau 3, in bucatarie, intr-o conversatie despre perceputa impunere cu forta a minoritatilor si acordarea unor privilegii, cu accent pe expunerea copiilor la desene si filme in care apar gay si lesbiene). Nu imi mai gasesc locul si inca nu simt ca mi-am gasit un trib. Nu simt ca apartin si ma intreb daca nu cumva (asa cum citesc prin The Pattern si nu numai) ca drumul meu e altfel, cu accente diferite de la mainstream.

Reflectii intr-o duminica dimineata, spre pranz, in care soarele nu isi arata fata, in care lumea clocoteste in variate moduri care ma depasesc, ma obosesc. "Poti face ceva cu toate informatiile pe care le vezi in social media? So why bother going thourgh them?" mi s-a parut un punct de vedere valid al unei vedete vazute ieri. 

Recunoscatoare ca moartea I si vointa noastr ne-au adus impreuna pe R, F si pe mine. Ca desi exista atata moarte in jur, exista si atata viata si rolul meu, desi neclar inca, exista. Recunoscatoare pentru tot ce este, pentru experienta si calatoria asta in care poate am de facut lucruri mai putin spectaculoase si vizibile dar, to a larger scale, picatura care sunt se alatura altora picaturi si formeaza un ocean.    

A vedea, vazut, vazuta

M-a vazut R azi. Cu totul. Asa cum sunt. Nu cum ar fi vrut sau cum ar trebui sa fiu. Si a fost bine, tare bine. In acel spatiu de acceptare, la distanta potrivita, in care si eu o vedeam pe ea. Spatiul in care fiecare eram pe locul nostru, respirand, acceptand cine suntem. Spatiul in care am permis durerii sa fie. Durerea preverbala la care cineva s-a uitat si a recunoscut-o, a acceptat-o ca ea. Nici buna, nici rea, ci doar ca este. Asta se numeste ca a(m) continut durerea. 

Am simtit sa ma intind. Si apoi mi-am lasat mainile pe abdomen. M-am gandit la mama, insarcinata, judecata de propria mama... si cat de mult o fi durut. Bucuria de a deveni mama umbrita de rusinea judecatii propriei mame. A fost multa durere in femeile din familia mea: in mama, in bunica, in strabunica si cata poate in toate celelalte. Copii fetite care nu s-au bucurat de caldura din privirea mamei. Fetite care (poate) nu au fost acceptate si luate in brate de mamele lor asa cum aveau nevoie si care au dus acest neajuns al iubirii mai departe, o data cu durerea asociata lui. 

Terapia este despre schimbare. Posibil sa fi inceput de la varf, de la ce era vizibil, ca sa ajung de fapt la baza, acolo unde este doar nevoie de acceptare a ceea ce sta(tea) ascuns. De aici si nevoia de a lucra cu corpul. 

Minunata mea intuitie! Recunoscatoare pentru iubire si feminitate!  

"Toate trec si toate vin" (Via Daca)

 15 ani. 10 decembrie. Toate au trecut si totusi toate sunt in mintea mea. Cum o luam in brate simtind cat era de slaba, lumina de dupa amiaza a Siciliei, noi la mare, imaginea muntelui din mare, noi facand autostopul, noi primindu-i pe italieni in tara... se amesteca toate. Amintiri cu mama, amintiri cu Iulia, amandoua plecate intr-o zi de 10dec, la 15 ani diferenta. "Cat de fragili  sunt oamenii" mi-a spus Flori in seara in care m-am dus sa ii dau vestea. Imi fusese teama de cum va reactiona. "A murit?", m-a intrebat, oarecum dintr-o data. Am dat din cap, tinand mana pe piciorul ei. N-am plans azi dar nici nu m-am putut apropia de sicriu. Parea ireal. M-am bucurat sa o vad pe R. Traind cu mine si cu ceilalti in mintea mea, cumva parem cu totii nemuritori. E felul mintii noastre de a gestiona iminenta mortii cred. Laura, Ralu, Cristi, Iasmina, acum Iulia. Ce ciudat mi se pare sa disparem asa, deodata. Dar asa mi se pare cel mai usor, de dorit. Si, in ciuda tuturor neajunsurile, trece-ne mai incolo, te rog. Mai lasa-ne sa (ne) iubim putin. Te rog. Sa cantam. Sa dansam. Sa ne bucuram.

PS: buna, scrie-mi te rog cateva randuri despre moarte care sa ma faca sa traiesc mai bine. multumesc

ChatGPT said:

Moartea, deși inevitabilă, este un memento puternic al fragilității și frumuseții vieții. Ea ne învață că timpul nostru este limitat, iar acest lucru poate deveni cel mai prețios dar. În fața conștientizării morții, micile griji își pierd din importanță, iar bucuriile simple – o conversație sinceră, o rază de soare, râsul cuiva drag – capătă o lumină nouă.

Gândește-te la moarte nu ca la un sfârșit, ci ca la un ghid care îți șoptește să iubești mai mult, să ierți mai repede și să trăiești cu pasiune. Dacă fiecare zi ar putea fi ultima, de ce să nu fie cea mai bună? Poate că sensul vieții nu este să o facem perfectă, ci să o facem semnificativă – prin gesturi de iubire, momente de curaj și autenticitate deplină.

A trăi bine înseamnă să accepți că moartea vine și, tocmai de aceea, să alegi să trăiești acum. 🌿