Cand ma duc in desert nu sunt in fapt singura, sunt cu desertul.
Who are the wisdom keepers of that place?
Ca noi să putem schimba viitorul pe care îl co-creăm, să aducem perspective juste, echitabile către toți și toate, ca noi să putem lua aceste decizii care ne duc acolo, trebuie să schimbăm profund și narațiunile care ne duc la acele decizii (Hărți mentale care ne ghidează deciziile).
Ca să știm ce e posibil e bine să descoperim ce e posibil (deja).
In vara de la Geneva stateam la povesti, in Bains des Paquis, despre copilaria in Olanda, respectiv in Romania. Era soare, aglomerat si lebedele isi vedeau de treaba lor, nestingherite. Ea fusese la gradinita Montessori si ii fusese greu sa se adapteze la scoala de stat, asa ca se intorsese in sistem si continuase scoala tot la Montessori. Eu povesteam despre cum se stingea lumina si imi faceam cateodata lectiile la lumina lumanarii si stateam la coada la banane verzi pe care le infoliam in ziar ca sa se coaca sus, pe dulapul din bucatarie. Si imi spunea: "am impresia, ascultandu-te, ca ma uit la un documentar istoric".
Azi am avut aceeasi impresie, de cealalta parte: femeia imi povestea cum, in timp ce sotul ei privea interesat urma rachetelor pe cerul din Odessa, ea isi punea mainile pe cap, intr-un gest de aparare, in apartamentul lor dintr-un bloc comunist. Eram intr-o cafenea si afara era soare si ger. Ea isi dorea sa fie pace in lume, eu - recunoscatoare ca nu mai trebuie sa ma uit, macar pentru un timp, la razboiul dinauntrul meu. Nu imi puteam imagina cum rezista de niste ani acolo. Si de ce, in numele lui Dumnezeu, tot dadea vina pe pisica batrana de 15 ani care nu ar fi rezistat mutarii pentru care tot repeta ca ramane in Odessa in loc sa se mute la casa de la tara?
Cand e prea mult? Cand se va termina? Cum se va termina? Cine si de ce poate merge mai departe? Cand te frangi?
Stiu demult despre sindromul impostorului. Am citit despre el, stiu oameni brilianti care au afirmat public ca sufera de el, surprinzandu-ma foarte tare. Am citit cate ceva despre. Dar nu am simtit pana azi ca e si despre mine. Desi...toate simptomele erau ...acolo. A fost nevoie de o discutie despre autenticitate, cu un terapeut, ca sa incep sa fiu constienta ca de fapt... this is it. Am sindromul impostorului.
Gandurile despre conexiunea cu ceilalti si zidul care ma desparte de ei au revenit puternic dupa livrarea de saptamana trecuta. Cand seducatorul superficial pregatit i-a "vrajit" pe oameni, in timp ce eu, foarte bine pregatita, clara, cu argumente rationale am simtit ca nu am acelasi impact. De ce? Mergand pe firul "apei" am ajuns la disociere: asa se intampla cand traiesti trauma, cand nu poti fi tu insati/insuti, pentru ca "cineva" se supara/nu te mai iubeste iar tu, copil, nu iti permiti asta, cand e periculos sa te conectezi pentru ca ceilati vor profita de vulnerabilitatea ta. Poate chiar tu. Si constuiesti ziduri, te inlantuiesti.
Si iaca asa revin la intrebarea de baza: cine sunt? Ce ma face pe mine, eu? Food for though for the time being.
In meditatia pentru rinichi din seara asta am simtit ca Soarele vede Apa si se lasa vazut si viceversa, Apa vede Soarele si se lasa vazuta. Si s-a facut liniste. A fost pace. Si bine.
Recunostinta.
Eu sunt aceea pe care o asteptam. Cand eu am inceput sa vorbesc cu toate partile din mine, s-a facut liniste.
Mama protectoare, mama care pune limite sanatoase, mama care explica, care intreaba, empatica,continatoare, care se vede pe sine si isi cere drepturile (nu se neglijeaza), blanda si ferma. Copilul care se enerveaza, care bate din picior, care plange, care face tantrumuri, care cere, care se simte neputincios, care nu stie, care are nevoie de explicatii, care iti apasa butoanele, care se pune pe sine primul, care ii spune mamei ca o uraste dar nu stie sa raspunda la intrebarea ei "de ce", care o iubeste, il iubeste si pe tata, mult mult, copilul jucaus, zambitor, care se bucura cu toata fiinta. Cea care se simte masculina, cea feminina, cea puternica, cea vulnerabila, care e in cap, care e prea in corp, conectata, deconectata, care stie, care poate, adulta, adolescenta, naiva, copila, orientata spre solutii, care stie, care accepta, care are credinta, rabdatoare, nerabdatoare, iubitoare, dominanta, blanda. Cea continua, fluida, justa, vie, in devenire. Cea care sunt. Eu, cu toate partile mele, de ieri, de azi, de maine. Eu.
Taica-miu a fost un abuzator toata viata lui de adult. Fata de mine, de mama, probabil si fata de altii, Dar in casa lui, caci asa a considerat intotdeauna apartamentul in care am locuit cu parintii mei, nu a noastra, era protejat de ochii lumii asa ca a actionat mai abitir. Violenta domestica in toate formele ei. Fizica, verbala, implicit emotionala si psihica, sexuala. Am invatat sa injur acasa, de la el. De la sfinti si dumnezei, trecand prin toate organele sexuale, relatii de neam si denumiri ale unei femei.
Stiu ca abuzatorii au fost la randul lor abuzati. dar ca adulti, unde e responsabilitatea? Vreau sa plateasca pentru pacatele lui, pentru tot ce a distrus in mine, copil, pentru toate semintele fricilor care au crescut ani de zile in mine, pentru toate traumele mari si mici care mi s-au impregnat in corp si pentru care am platit cu bani, timp si enorm de mult consum fizic, psihic si emotional pentru a le vindeca. Si inca o fac.
Am incercat de mai multe ori sa ii aduc in constiinta asta. Refuza sa recunoasca, incepe din nou sa ma jigneasca si sa tipe. Si asta e foarte greu de dus, nerecunoasterea asta, lipsa unui "imi pare rau", "as fi vrut sa pot face diferit"... Nu stiu inca cum sa ma impac cu asta: a sti ca atat a putut, ca a fost si este un abuzator si ca nu pare sa regrete. Unde si cum asez asta in mine?
M-am indepartat de mult de el. Ani de zile dupa moartea mamei am stat la distanta unul de annul. Acum insa are 80 de ai si ceva probleme de sanatate. Ce fac cu el? E responsabilitatea mea? Cat de corect este fata de mine?
Vreau sa plateasca pentru pacatele lui de adult. Sa il doara cel putin la fel de mult cat ma doare pe mine. Vreau sa sufere. Si vreau ca toata lumea sa stie asta. Daca s-ar mai folosi lapidarea...si procesele din piata publica.
In tot noianul asta de sentimente mai apare si iubirea copilei care am fost si care era fascinata de tata, care il iubea pe tata, care isi dorea sa rada si sa se joace si tata. Iar mama nu a fost cu adevarat prezenta. Poate pentru ca eram/sunt jumatate tata iar ea il ura pe tata. "Calcase pe bec", ramasese insarcinata si si-a "ispasit pacatul" ramanand casatorita pana la finalul vietii. Ce prostie! dar si ea, atat a putut.
Ce facem cu toate povestile astea pe care le tot rumegam in capul nostru? De ce nu le dam drumul? Ce tot astept? Sunt mai mult decat atat. Sunt o supravietuitoare. Am prieteni, de ani de zile ma descurc singura, ma duc in vacante si imi castig banii, am grija de mine.
Ma iubesc. Ma iert. Imi pare rau. Imi multumesc.
Zile cu multa agitatie, nesiguranta, frustrari, exasperarea lipsei de control si frici legate de viitor. Politic si economic stam rau. “Unul e conectat Sus, altul jos” (spune C.). Pentru mine continua sa fie greu sa inteleg de ce ma simt atat de dezradacinata si cum sa nu mai fiu.
In bucla mea imi place: prieteni cu care rezonez, master,
cafea buna, produse fara gluten, calatorii, seriale faine si carti, bucurii simple.
Dar apoi ies in strada: zone centrale in care vezi disparitatile din societate –
homeless people si oameni in masini decapotabile, purtand haine si accesorii de
mii de euro, middle class scolit si cu bun gust, poate multi corporatisti, pe o de o parte, si
oameni simpli, care au terminat 8 sau 12 clase, si lucreaza pe minimul pe economie
la un patron care ii abuzeaza, pe de alta. Asta e sentimentul puternic : ca suntem o
societate in care inca foarte multi traiesc in abuz, fara educatie si cultura
(si pe care ii doare la basca de ele). Imi place “bucla mea”: imi place rafinamentul
oferit de educatie, de cunoasterea lumii, de reflectiile din anii de terapie,
de cartile citite, spectacolele vizionate, etc. Si ma frustrez groaznic pentru ca
nu stiu cum as putea sa ii ajut pe ceilalti, deja adulti, sa vada lumea prin lentilele mele pe care le consider umane, sanatoase, care ne scot din
primitivism si ne ofera sanse unei vieti bune. (Recitind observ pozitionarea mea "culta", mitul salvatorului - desi as vrea sa si scap de ei, in sensul ca as putea sa traiesc intr-o parte de lume in care nu ne-am influenta reciproc, eu stiu, ei nu).
Da, capitalismul are limitele lui, le vedem. Da, natura
umana este tare pacatoasa, nu in sensul ad literam, ci al inclinatiei catre
compulsii animalice si a trairii sub imperiul egoului . Dar tot cred ca lumina
castiga in fata intunericului. Ca viata exista acolo unde lumina apare. Cum
vietuim cu ambele, cum gasim echilibrul dintre ele?
Am stat aproape 6 ore intr-o agentie de pariuri. Barbati mai
tineri si intre 2 varste, imbatraniti de saracie, neingrijiti sau “cocalari”. Se
succedau in mod regulat, vreo 3 au stat si cate 2-3 ore la pacanele. Dar m-a
frapat cate femei au venit! Femei simple, cu sacose si neglijent imbracate, de
nivel mediu. Ce le mana in sala de jocuri? Cum au ajuns in situatia asta? Ce primeau
, la ce sperau, de ce incercau sa fuga?...
Era o zi de luni, 8.45 dimineata. Mergand spre agentie,
vedeam pe partea dreapta, la parterul blocurilor un palc de oameni, sa tot fi
fost 10, lipiti de geamurile magazinului in cauza. Oare la ce se facuse coada
la acea ora? Incercam sa gasesc firma: erau farmacii, banci , magazine
alimentare…ei bine, scris direct pe geam, cu litere mari (cu ruj sau marker?):
second hand. Magazin cu haine second hand!!! in unul dintre cartierele
marginase ale unui mare oras.
La final de zi, in plin centru, un sobolan mi-a taiat calea.
Nu era "cavanler de pica" dar eu era sa pic de groaza. Era intuneric, m-am speriat si am tipat. Poate si el, l-am vazut zbughind-o grabit printre masinile parcate.
Dumnezeu cu mila! Poate si pentru ca azi sunt pe o energie
joasa, mi-e greu sa vad ce functioneaza, partea luminoasa. Am venit la lucrez
in cafenea, sa am oameni in jur si sa beau o cafea gustoasa.
Au fost astfel de zile bune. Un weekend intreg chiar.
Stat in hamac la povesti cu AC, mancat acadele de cocos, fara gluten, si napolitane cu cioco. Verde si albastru, aer (mai) curat, rate si lac. Lacul Morii vazut dintr-o margine de Militari inainte de o milonga privata, cu pastramioara super frageda, rasete si Hugo (zis si Humbrey, Harold si Huawei:))) dar prea putin tango asa ca am continuat la HP practilonga. Si acolo a fost o mica magie: m-am lasat, am incetinit ritmul, m-am conectat. M-am bucurat mult de muzica! Incercasem si cu o seara inainte dar ...nu prea imi iesise.
Peste zi fusesem la bioenergo la V si fusese lin si bine. Apoi un eveniment de networking cu ceva frustrari caci tot ce avusese de spus organizatoarea (o genZ pana in 30, marketaerita) fusese "pentru ca am incredere in mine si stiu ca sunt buna", "pt ca imi place", "e cool", "as sta de vorba despre ce iti doresti si ce buget ai, as face research si apoi as veni cu o propunere care sa se incadreze in buget", "nu stiu, pur si simplu imi place" la intrebari despre personal branding: ce te inspira, cum iti construiesti o strategie de branding, ce iti place la alte branduri, etc Doar forma lipsita de continut. Partea buna este ca mi-a mai scazut din sindromul impostorului:) Plus ca am barfit-o si apoi privit-o pe ea si colegii ei de generatie si pe noi toti cu compasiune pt cat de rau am ajuns (desi suna ca batranii ce lauda "vremea mea":) cu AP sub un copac la masa la Eden. Workshop (cadou) de handpan (fara concert ca a trebuit sa plecam) cu joaca, si rasete, usoara frustrare ca nu imi ieseau suntele dar lasare din nou in a fi si nu a performa, cu vibe bun dela organizatori si caini cu blana neteda. Basca 3 bluzite de tango (in special) cu 34lei (!!).
Duminica cu pampering personal, pofta satisfacuta de sushi (noua locatie de ZenSushi) si apoi cafea buna si muffin.
Recunostinta pentru timpuri de pace, prieteni, stradute linistite, case frumoase, mers pe jos si resurse financiare!
Desi nu calatoresc (inca) prin galaxii diferite, traiesc in universuri paralele.
Ultimele zile au fost pline de activitati si oameni in jur.
Un atelier despre cum ne crestem rezilienta proactiva, care s-a incheiat pe o nota pozitiva si care a inceput cu nepotriviri tehnice care mi-au dat ceva emotii. Living library despre facilitare si antropologie pe fast forward dar cu energie faina si feedback-uri bune. O intalnire cu cartoline de boardgames pt coaching si mentorat si posibilitati viitoare de lucru impreuna pe proiecte legate de femei. Lucrare de disertatie cu feedback bun si ganduri despre cate mai am de citit.
O zi de nastere la gratar prelungita pana a doua zi dimineata la 4, cu boardgames, mult ras, gin tonic si soju cu arome de fructe (yummi!) si inside stories despre libido, jucarii sexuale si negocierea sexului in parteneriate de mai lunga sau foarte lunga durata.
Discutie aprinsa care s-a lasat cu urmari cand un beneficiar nesimtit a avut atitudinea nepotrivita cu mine. abilitatea exersata de a oferi feedback asertiv kicked in nicely. La final s-a intors mielusel. Dar ma impactat puternic si tonul vocii lui s-a "prins" cateva ore de lucruri din mine insami...greut de dus. De ce am ajuns iar sa lucrez in proiectele de tipul asta, in acest tip de colectiv - haotic, cu voci ridicate? Se joaca furie, nepasare, laissez faire ca sa faca altii...
Masaj si programare pt unul facial peste cateva zile. So looking forward to it! Revenire in tango, la curs si practilonga.
Recunostinta!
A lovit ca un tsunami. Eram in punctul zero, acolo unde totul era posibil sa se opreasca. Parea imposibil de depasit. M-am lasat pe vine, continuand sa plang. Si nu stiu de unde a venit acest gest, acea amintire de a pune o palma pe coapsa, deasupra genunchiului. Ioana m-a invatat asta, sau poate m-am invatat singura, pe cand lucram cu Ioana. Si, ca prin minune, am inceput sa ma linistesc. A inceput sa mi se faca frica apoi, realizand ca am trecut iar, razant, pe langa acel punct de zero absolut.
Suntem o infinitate de posibilitati. De adancimi nebanuite. Pe care daca nu le-ai trait niciodata, nu ti le poti imagina, e imposibil. Sunt profund viscerale starile astea. Profund eliberator dar si cu o mare vina fata de ea, cea Mica care a rezistat atat. Pentru ca tot nu inteleg, pe drum, am gresit....gresesc.
Bulet cu bulet, liniuta cu liniuta, minut cu minut:
- de citit niste carti. de vizionat niste filme (revin).
- de citit (muuult) pe substack. cateva sunt astea:
The "boring training" epidemic
When can we do life again? and the rest
- si Soloprenoriat
- de ascultat podcastul cu Cynthia Thurlow
- de continuat cursul de Energy Management cu Donna
- de dansat, de iubit, de trait.
Bullet cu bullet e o vorba a Biancai Onea care mi s-a parut relevanta pentru a scrie (aka mitralia) despre cele mai importante momente pentru mine din aceasta saptamana. Pentru ca fiecare simt ca m-a atins puternic, intr-un fel neplacut sau placut. Nu le redau cronologic, nici dupa impact, cu asa cum imi permite memoria sa le redau.
* de departe vizita la gineco - dr Nestianu Liliana (Filantropia) un film horror in 3 acte: telefonul de dimineata ca li s-a stricat colposcopul cel nou si sa reprogramam. Semn de care nu m-am prins ca ar fi trebuit sa renunt (dar ...no, poate prea de dimineata pt a avea mintea ce de pe urma). Pentru ca am insistat totusi sa am o discutie cu dr si sa povestim despre contextul meu specific, ajung la spital. Parea ca am deranjat-o: a avut exact atitudinea vanzatoarei din magazin pe care o "deranjezi" vrand sa cumperi ceva in timp ce ia vorbeste la telefon. O salbaticie in examinare, o atitudine lipsita de profesionalism cand i-am spus ca din motive intemeiate nu as putea sa imi "intaresc" imunitatea si la adresa doctoritei care imi facuse ecografia ce nu am mai intalnit de foarte multi ani!! Execrabila, lipsita de omenie, de empatie ca om, femeie si medic. Inca ma gandesc daca sa o reclam sau nu la Colegiu...mai astept putin sa imi treaca furia ca sa scriu dintr-o alta energie.
* workshopurile de la Somatic Institute for Women in care conexiunea la propriul corp si relxarea pe care am simtit-o au fost fantastice, la fel sentimentul de a fi in tribul meu, intre semeni cu care rezonez, ma pot lasa sa fiu eu. wow! fucking great!
* lansarea cartii lui Valer Simion "Molitve, cetanii, afurisenii" de la MTR despre rolul preotului, religiozitate vernaculara/ taraneasca, magie, obiceiuri, confesiuni si multe altele - refreshing, food for thought. La concurs cu "Monogamie vs poliamorie" care a pierdut in defavoarea primeia pe principiul "dupa o varsta te pui bine cu Doamne-Doamne ca pe celalalte le-ai mai "fumat" :))
* reluarea cursurilor de la master, revenirea in atmosfera de "iesire din bula mentala", conexiune la o lume mai larga, ancorata in alte repere (cu dedicatie de la G - mum does the washing)
* sesiunea cu R
* oroarea din presa citind, si la Bianca Onea, despre derapajul lumii
* banii, cadou de la tata
* poezie, predica staretului Arsenie, practica de la Madi si cea de la Gardel
* prietenele de langa mine, oameni de bine care cu vorba, fapta, gandul au fot alaturi de mine
* eu cu mine, corpul meu si fetita mea
Atentionare: pentru ca nu am patratel rosu, o sa scriu - aceasta postare nu e pentru cei slabi de inger sau pudibonzi. Ca sa nu zici ca nu ti-am zis;)
Aceasta postare este despre sex oral si epilat inghinal. Daca nu le-ai experimentat pe niciuna, mai greu sa intelegi. Prin analogie, poate. Daca ai experimentat doar una dintre ele, sunt sanse sa intelegi ceva. Doar daca ai experiente diverse si cu una si cu alta, cred ca imi vei da dreptate.
Sunt mai bine de 20 de ani si tot imi amintesc cum am plecat plangand din salonul de cosmetica, dorind sa tip in gura mare pe strada senzatie puternica de arsura si abuzul cosmeticenei prea grabite sa ia urmatoarea clienta si care in 5 minute terminase treaba. La fel cum imi amintesc, experiente (din fericire foarte putine) de sex oral...nereusit.
Ai zice ca e la mintea cocosului ca lumea sa stie ca exista in corpurile noastre zone vulnerabile. Mai vulnerabile decat altele. Si ca de ele te apropii cu grija si delicatete, din respect si consideratie fata de celalalt, din iubire, din dorinta de a ii darui o stare de confort, poate de relaxare, chiar placere. Si totusi, nu e.
Nici pentru unii parteneri (de orice sex, desi ca femeie sansele sa intelegi asta sunt mai mari) si nici pentru cele care isi aleg ca meserie cosmetica, ce include si epilarea inghinala, pare ca nu exista aceasta intelegere. Din fericire insa, pentru unii exista, Si ASTA face viata frumoasa! Minunata! Extraordinara! Micile gesturi, jumatatea aia de ora sau alea cateva minute (si nu ma refer la cosmetica aici:) cand celalalt iti ofera grija, iubire, placere, siguranta, confort si tu te poti relaxa, bucura, ....cand cosmeticiana ia pe betisor ceara fierbinte si sufla in ea inainte sa ti-o aplice pe piele, cand tine cealalta palma calda usor, pe tine; cand isi ia timp, nu se grabeste, cand nu revine imediat cu un nou strat de ceara pe zona pe care tocmai a epilat-o ci ii da putin timp sa respire; cand o simti interesata ca treaba sa iasa bine, e prezenta, continuta, asumata in rolul sau; cand simti ca de zona aia pe care o vezi si simti la final curata ii pasa. Toata delicatetea si tandretea, blandetea si usurinta atingerii, intimitatea si lentoarea pe care ti-o poate oferi partenerul cand faceti sex oral sunt mană curata, vindecatoare, exaltante pentru orice femeie dar nu pot fi oferite de orice partener.
As vrea sa existe mai putine tabuuri legate de corpurile noastre. Sa existe mai multa intelegere, ascultare despre ce are nevoie celalalt, prezenta, delicatete, curiozitate si blandete. Si probabil ca asta inseamna in primul rand mai multa rabdare si blandete fata de noi insine. Ceea ce va doresc si voua!
Cred ca am mai scris despre ele. Si ma reintorc aici: loialitatile. Le-am vazut de atatea ori in constelatii, le-am simtit profunzimea, puterea, am simtit pe pielea mea cum e sa fii loial si cineva sa iti fie loial. Si totusi. Dupa atatia ani de constelatii, de dezvoltare personala, inca mai descopar cat de profund inconstiente sunt. Cata iubire oarba e in spatele lor. De data asta, pentru mama. Imi e dor de ea. As vrea sa nu mai sufere, sa nu mai fie nefericita. Asa ca ma identific cu ea si sufar eu ca sa si cand asta ar anula nefericirea ei. Dar nu se intampla. Nu are cum. pentru ca ea e ea. Ea a fost ea. Si a avut destinul ei. Si nimeni, nici eu, nu pot trai in locul ei. Cu atat mai putin acum, cand nu mai e. Coboara asta in mine, in sufletul meu? Rational o stiu. Coboara?
Ceva s-a miscat in seara asta. De la qigong? De la Aconitum? Acupunctura? "Hienele"? EFT? Toate?....
Stopez si anulez loialitatile fata de mama de a nu fi fericita in cuplu. Imi dau voie sa merg pe drumul meu si sa traiesc viata mea.
Inspirat de dialogul lui Miki cu Paul l-am intrebat pe chatgpt despre esenta mea. Raspunsul lui a fost:
esența ta ca om este profund ancorată în conexiune, autenticitate și dorința de a crea un impact semnificativ în viețile celor din jur. Ești o persoană care îmbină reflecția profundă asupra propriilor experiențe cu dorința de a sprijini și ghida pe alții.
Empatia și grija pentru ceilalți:
Autenticitatea și introspecția:
Dorința de sens și contribuție:
Curajul tău vulnerabil:
Esența ta este despre a aduce lumină în viețile altora, rămânând fidelă căutării tale interioare pentru sens, conexiune și autenticitate. 🌟
Mi-a placut. Multumesc, "maestre"! ;) (dupa cum i-a spus Paul)
Exista un studiu Harvard conform caruia batranii care au relatii sociale bune percep mai putin acut durerea. Pot confirma ca boala accentueaza starea de singuratate. Si cred ca singuratatea e un mediu prolific pentru aparitia bolii.
Viroza ce ma bantuie de cateva zile e cea mai dubioasa forma pe care am avut-o vreodata. Sigur, toate se impletesc..nici eu nu mai sunt ce am fost o data;) nu mai am imunitatea si corpul din tinerete. Nici macar de acum 5 ani. Vaccinarea, boala, stilul de viata isi spun cuvantul. Curioasa dar si tematoare despre cum se va incheia.
Ar fi trebuit ca toate terapiile sa aduca o imbunatatire. Asta e? Comparativ cu ce: cu cat de rau ar fi putut fi fara ele? Ce sa vezi, imi pare ca tiparul din 2011-2012 se repeta. Profesional, relational... ma intriga insa distanta. De ce 13 ani? Any link to anthropology? Ce inseamna, ce imi arata? Ce am de invatat? ... poate ma "lumineaza" C. Visele mi s-au schimbat si ele de la o vreme: cadre extinse, scenarii apocaliptice, parinti, de obicei lume multa.
Ce inseamna sa "accepti"? Ce se schimba in mintea si sufletul unui om care accepta? Ce determina acceptarea/ schimbarea? Atatia morti in jurul meu in ultimele luni. Discutii despre asigurare, camine de batrani. Lumea asta a informatiei digitale nu e a mea. Mi se pare chiar haios ca tocmai in vremurile astea eu incerc sa ma apropii mai mult de corp.
Poate ca asta e: avem de fapt cu totii nevoie sa ne apropiem mai mult de corpurile noastre ca sa fim (sa ne simtim) mai putin singuri. Cred ca vom fi si mai putin bolnavi.
Oare oamenii folosesc atat de mult social media pt ca au nevoie sa fie vazuti si nu le este satisfacuta altfel nevoia? Au nevoie sa fie confirmati, aprobati, chiar si blamati dar nu lasati singuri si nebagati in seama? Gandul asta a venit dintr-o data, citind despre cooperare si putere coalitionala, pedepsire si empatie.
Recunostinta pentru prieteni de peste mari si tari care confirma: "yes, the master IS a 2nd job" (cand eu am zis ca se simte ca al 2lea job).
Placerea pe care o simt in corp cand citesc ce imi place - so fucking real and a game changer.
Nevoia de rabdare in relatii si a nu supra-oferi.
Masculinitatea interioara, ca si feminitatea (animusul si anima) se pot reflecta in tipul (varsta chiar a) partenerului/ partenerei pe care il/o atragem.
