M-a vazut R azi. Cu totul. Asa cum sunt. Nu cum ar fi vrut sau cum ar trebui sa fiu. Si a fost bine, tare bine. In acel spatiu de acceptare, la distanta potrivita, in care si eu o vedeam pe ea. Spatiul in care fiecare eram pe locul nostru, respirand, acceptand cine suntem. Spatiul in care am permis durerii sa fie. Durerea preverbala la care cineva s-a uitat si a recunoscut-o, a acceptat-o ca ea. Nici buna, nici rea, ci doar ca este. Asta se numeste ca a(m) continut durerea.
Am simtit sa ma intind. Si apoi mi-am lasat mainile pe abdomen. M-am gandit la mama, insarcinata, judecata de propria mama... si cat de mult o fi durut. Bucuria de a deveni mama umbrita de rusinea judecatii propriei mame. A fost multa durere in femeile din familia mea: in mama, in bunica, in strabunica si cata poate in toate celelalte. Copii fetite care nu s-au bucurat de caldura din privirea mamei. Fetite care (poate) nu au fost acceptate si luate in brate de mamele lor asa cum aveau nevoie si care au dus acest neajuns al iubirii mai departe, o data cu durerea asociata lui.
Terapia este despre schimbare. Posibil sa fi inceput de la varf, de la ce era vizibil, ca sa ajung de fapt la baza, acolo unde este doar nevoie de acceptare a ceea ce sta(tea) ascuns. De aici si nevoia de a lucra cu corpul.
Minunata mea intuitie! Recunoscatoare pentru iubire si feminitate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu