morning peak

treceam cu masina pe la romana. inghesuiala, ca de obicei. am oprit in dreptul unui stalp pe care era un mic afis: "salvati-o pe alexandra" . am primit si un email cu acelasi subiect. o cunosc pe fetita. si am inceput sa plang. dar nu pentru ea. ci pentru parinti. pentru ca mi-a revenit in memorie starea pe care o aveam cand traia mama. cand simteam atata forta in mine de a face ABSOLUT orice pentru a gasi solutia salvatoare; cand nu mai conta nimic altceva, cand ma simteam in stare sa renunt la orice, sa trec peste oricine... si acum cand scriu imi revine acea stare. si am o parere de rau ca nu pot gasi cuvinte mai potrivite care sa transmita aceasta stare. pentru ca nu am mai trait-o niciodata altcandva decat atunci cand a fost o chestiune de viata si de moarte, legata tot de mama. ai sentimentul ca poti sta in fata unui tren care vine spre tine in forta si il poti opri! faci orice, incerci orice, mintea iti functioneaza zi si noapte, traiesti intr-un iures constant, un vortex in care simti viata cu enorma intensitate, te simti pe tine, toate viscerele atat de prezente, si o atotputernicie instinctiva, devastatoare!
nu regret absolut nimic din tot ce am facut. doar ca nu am putut face mai mult! iar gandul de azi, diferenta intre ce am simtit atunci si ce simt acum, cand lucrurile s-au mai linistit si au intrat pe fagasul considerat normal, al unei zile ordinare, este foarte mare: si ma intreb daca si cat merita sa mai pun la suflet micile piedici ale zilei de azi, neimplinirile si nepotrivelile... fata de ce am trait, nu merita sa le ridic la rangul de chestiuni de viata si moarte. doar sa le iau ca atare si sa am incredere in viata si in Dumnezeu.
si in fond de ce am plans? pentru trairea atat de profunda a acelor vremuri, pentru ca e o forta dureroasa, o combinatie de tristete si putere si furie....chiar trebuie sa o traiesti ca sa o intelegi. o perspectiva care iti schimba definitiv viata, prioritatile, unghiurile de vedere, care te transforma.
Dumnezeu sa le ajute parintilor Alexandrei!