ce bine ar fi daca mi s-ar intipari pe retina; si de fiecare data cand as inchide ochii, as vedea-o din nou; si poate ochii mei ar capata culorile ei..hehe... atat de frumoasa, incredibil de frumoasa... si de trista in vremea stingerii ei. durerea ei este fericirea mea. si cred ca e tristete inteleapta pentru ca nu o simt ca isi plange trairea ci o accepta cu intelepciune, an de an, cu incredere in ciclul vietii.
am tras pe dreapta pentru ca nu ma mai puteam concentra la drum. o vedeam intinzandu-se languroasa pe dealuri, coline, ma suprindea mereu cu o nuanta, cu o zvacnire. senzatia interioara puternica imi suprimase cuvintele. vorba cuiva: imi dadea atatea raspunsuri la nici o intrebare!
stau in pat si o vad cum mi se dezvaluie in fiecare dimineata, invalurita in aburi. si adorm cu ea, pierduta cu fiecare clipa in intuneric. adorm linistita pentru ca o stiu acolo, chiar de nu o vad. si astept ca maine sa ma surprinda din nou...
padurea toamna
ps: scriind despre padure gandul mi-a fugit catre mama... aproape un an...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu