da, stiu, e cumva banalizat deja acest termen: dezvoltarea personala. nu conteaza. spuneti-i cum vreti. crestere, maturizare. cert e ca, oricum e numita, comporta cateva caracteristici (in experienta mea):
se intampla pas cu pas. e nevoie de timp. apar si perioade in care inaintezi cu mai multa siguranta si rapiditate, in care "fisele cad mai repede". in experienta mea, dupa cum spuneam si nu mai spun pentru ca o sa ma repet prea des, depinde foarte mult de unde pleci si cat de mare a fost trauma initiala si contextul /cadrul de sprijin initial. mai sunt si alte variabile, psihologii probabil ca ar mai adauga cu siguranta. eu scriu insa despre experienta mea ca poate ajuta pe altcineva. sau poate doar pe mine, cand voi fi batrana si senila ca sa stiu ce am facut cu tineretile mele:) da, stiu de hipnoza, terapii in 5 pasi care te scapa de toate si te duc in nirvana. nu cred in ele. been there, done that (hehe, drumul scurt e ademenitor;) ). pentru mine nu au functionat.
disciplina - faci acelasi lucru, si azi, si maine, si poimaine. te duci frumusel in cabinet, la grupul de terapie, la biserica, in grupul de suport, citesti, tii jurnale, etc; ce faci tu acolo dar o faci constant, cand te doare, cand te simti bine, vorbesti, analizezi, recadrezi, spui mantre, si tot asa. te impiedici, te ridici. iti vine sa abandonezi, sigur, o faci. apoi revii. si nu o iei de la capat, ci putin mai sus pe spirala.
rabdarea. e clar, nu? pentru ca daca ia timp, rabdarea vine la pachet. asa e jocul. prietenii stiu de ce;)
curaj. oh, da!! sa te uiti fix la chestia aia mai naspa si mai urata, care putea si durea si de care ai fugit toata viata. fix la ea te uiti si o asculti, o respiri si o imbratisezi si dansezi cu ea. o intorci pe toate partile. e ca si cum te-ai juca cu un foc care te arde si totusi tu stai in el, inveti sa te joci cu flacarile, sa inveti lectiile.
renuntarea la control imi pare una din cele mai grele. pentru ca de obicei cred ca si ea vine la pachet cu acea identitate a cel care ai devenit. sau poate doar o parte din tine, persona, masca ta, a devenit. ai petrecut timp, ai investit efort si pentru multa vreme ti-a folosit. si acum sa te lasi? ihi, mda, sigur..si totusi, abia abia atunci simturile ti se ascut, atunci incepi sa vezi, sa auzi, sa simti....
dezvoltarea personala o vad ca pe o lupta de guerilla cu mine insami. problema e ca dusmanul nici macar nu e in exterior, ci in interior. si am nevoie de toate cele de mai sus ca sa il imbratisez si sa fiu intreaga, sa ma iubesc asa cum sunt, ca sa pot sa fiu libera in a ma trai cu totul cea care sunt.
se intampla pas cu pas. e nevoie de timp. apar si perioade in care inaintezi cu mai multa siguranta si rapiditate, in care "fisele cad mai repede". in experienta mea, dupa cum spuneam si nu mai spun pentru ca o sa ma repet prea des, depinde foarte mult de unde pleci si cat de mare a fost trauma initiala si contextul /cadrul de sprijin initial. mai sunt si alte variabile, psihologii probabil ca ar mai adauga cu siguranta. eu scriu insa despre experienta mea ca poate ajuta pe altcineva. sau poate doar pe mine, cand voi fi batrana si senila ca sa stiu ce am facut cu tineretile mele:) da, stiu de hipnoza, terapii in 5 pasi care te scapa de toate si te duc in nirvana. nu cred in ele. been there, done that (hehe, drumul scurt e ademenitor;) ). pentru mine nu au functionat.
disciplina - faci acelasi lucru, si azi, si maine, si poimaine. te duci frumusel in cabinet, la grupul de terapie, la biserica, in grupul de suport, citesti, tii jurnale, etc; ce faci tu acolo dar o faci constant, cand te doare, cand te simti bine, vorbesti, analizezi, recadrezi, spui mantre, si tot asa. te impiedici, te ridici. iti vine sa abandonezi, sigur, o faci. apoi revii. si nu o iei de la capat, ci putin mai sus pe spirala.
rabdarea. e clar, nu? pentru ca daca ia timp, rabdarea vine la pachet. asa e jocul. prietenii stiu de ce;)
curaj. oh, da!! sa te uiti fix la chestia aia mai naspa si mai urata, care putea si durea si de care ai fugit toata viata. fix la ea te uiti si o asculti, o respiri si o imbratisezi si dansezi cu ea. o intorci pe toate partile. e ca si cum te-ai juca cu un foc care te arde si totusi tu stai in el, inveti sa te joci cu flacarile, sa inveti lectiile.
renuntarea la control imi pare una din cele mai grele. pentru ca de obicei cred ca si ea vine la pachet cu acea identitate a cel care ai devenit. sau poate doar o parte din tine, persona, masca ta, a devenit. ai petrecut timp, ai investit efort si pentru multa vreme ti-a folosit. si acum sa te lasi? ihi, mda, sigur..si totusi, abia abia atunci simturile ti se ascut, atunci incepi sa vezi, sa auzi, sa simti....
dezvoltarea personala o vad ca pe o lupta de guerilla cu mine insami. problema e ca dusmanul nici macar nu e in exterior, ci in interior. si am nevoie de toate cele de mai sus ca sa il imbratisez si sa fiu intreaga, sa ma iubesc asa cum sunt, ca sa pot sa fiu libera in a ma trai cu totul cea care sunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu