Mic dejun si arici eleganti

Am ajuns pe la 10.30 si am plecat pe la ... 14. Cand a trecut timpul nu stiu dar ce-am simtit si auzit imi este foarte viu in mine, in suflet si in minte! Si bine e sa razi cu oameni dragi si frumosi! Ma uitam la ele si vedeam cat de frumoase sunt! Si luminoase si foarte vii (da, cateodata, oamenii imi par niste "morti vii", alienati de viata! si poate ca in fond doar ma oglindesc eu in ei..). Si eu m-am simtit vie si frumoasa, poate tocmai pt ca ma reflectam in ele:) Si coborasem din cap in corp, si simteam cuvintele si ma simteam in "film". Am creat un exercitiu, am folosit intrebarile pentru a fora in noi, ne-am (re)descoperim si pentru mine momentul acela s-a transformat intr-un quality moment! Mi-a luat multe ore ca sa imi revin:) Pentru ca starea de atunci a ramas in mine disipandu-se fara graba, nefortat, pur si simplu...A fost prea bine, prea prezent, ca sa treaca prea repede:) Si la starea de atunci, si la cea din diminetile cu bicicleta in padure si la dupa amiezile la lac sau din fata casei din Geneva am nevoie sa ma conectez acum ca sa merg inainte: pt ca astfel ma conectez la o parte puternica din mine, blanda in acelasi timp care are incredere in Viata si in sensul ei.

Si cand am inchis cartea am inteles ca astea sunt frumusetile din lumea mea, Intotdeauna in Niciodata. Vedeti voi, ele sunt cameliile mele... Si daca vi se pare ca vorbesc incalcit, cititi "Eleganta ariciului", Muriel Barbery explica foarte bine si mai pe larg despre toate astea si despre arici, acele fapturi in chip inselator indolente, cumplit de singuratice si teribil de elegante!