Rataciti prin senzatii, la inaltime

"Cine esti? De cand te-am dat jos de pe piedestal imi pari..diferit. Te simt diferit . Picioarele imi spun. Picioarele mele vorbesc cu mine mereu si nu ma mint niciodata. Doar eu nu le inteleg pe deplin".... Cand ma dau jos din mintea mea, lumea se schimba. Cercul ala stramt e rece, da, si nu e asa de departe. E doar mai sus de umeri si... mi-au trebuit ani de zile ca sa ma cocot acolo sus si acum petrec zile si nopti, minute si clipe de cosmar si inconstienta ca sa ma dau jos. Mi-e dor de visinul meu din gradina de la tanti Mimi! Macar acolo era mereu soare si visine rotunde, grasute si carnoase si cald...Ce-mi mai placea sa fiu la inaltime! Doar ca acum sigur e cu picioarele pe pamant! Te rog da-te jos! Am nevoie de tine! ....Si apoi il pun pe el din nou pe piedestal si nici macar nu ii pot reprosa asta: eu sunt cea care il suie acolo, el doar joaca asa cum stie si poate si el, din motive egoiste. ..."Te simt diferit. Esti mai adevarat. Picioarele mele nu mint niciodata".... Cateodata ma gandesc sa plec. De ce? Unde? Depinde ceea ce imi doresc de locul in care sunt? In fond, realitatea e creata tot de mine si eu ma car pe mine peste tot. Nu vreau sa fac ceva anume. Stiu mai degraba ce nu vreau sa fac. Viata se intampla aici si acum. Asta e viata mea. Se poate schimba radical intr-o clipa sau poate ramane exact la fel ani de zile... Mi-ar placea cateodata sa nu se termine niciodata noaptea, sa nu ne piara nicicand cheful de vorba , mi-ar placea sa nu mai facem proiectii unul pe celalalt si dimineata sa nu schimbe cu nimic placerea de a fi langa celalalt.